Cand eram mica si aprea cineva nou in grupul nostru, ii puneam invariabil intrebarea: “Ce ai alege intre bani, inteligenta si dragoste?”. Indiferent de raspunsul la care se incumeta, bietul nou-venit primea aceeasi interpretare “filozofica” care il lasa cu gura cascata: “Eh… fiecare isi doreste ce nu are!”
De ziua mea m-am intrebat ce-mi doresc… de la mine insami. M-am gandit la oamenii pe care ii iubesc cel mai mult: ce au ei diferit fata de ceilalti?
In randurile care urmeaza este vorba despre amicul meu Tom si povestea lui, o lectie care i-a marcat viata.
Pe vremea aceea se antrena in China Town la arte martiale impreuna cu un maestru chinez. Era foarte determinat si pasionat, antrenamentele dure si lungi l-au facut sa exceleze in acest sport, reusind sa obtina centura neagra cu doi dani.
Am citit zilele trecute un fragment care ii apartine lui Anthony de Mello, si de atunci ma tot gandesc la el.
“O femeie aflata in coma era pe punctul de a muri. Dintr-o data, ea se simti ridicata la cer si s-a trezit in fata Scaunului Judecatii de Apoi.
-Cine esti? a intrebat-o o Voce.
-Sunt sotia primarului, a raspuns ea.
-Nu te-am intrebat a cui sotie esti, ci cine esti tu.
Acest individ, caruia o sa-i spun “omul care a decis sa faca o schimbare in viata lui“, era atat de satul de viata pe care o ducea incat voia sa faca o schimbare in viata lui, de aici si numele de “omul care a decis sa faca o schimbare in viata lui“, schimbare care, dorea el, sa fie de asa natura incat sa simta, realmente, o schimbare in viata lui!
Problema era ca nu stia ce schimbare ar putea face incat sa se faca simtita o schimbare in viata lui!
Exista o unitate de masura a fericirii? Probabil ca nu. Sau eu n-am auzit inca despre ea, lucru perfect posibil dealtfel…
Si nici macar n-am auzit pe nimeni cuantificand fericirea… spunand “sunt 59,4% fericit” sau “sunt 4,72% nefericit”.
Lucrul pe care nu l-am uitat insa niciodata din clipa in care l-am aflat a fost ca poti sti cu siguranta daca esti sau nu fericit.
Mergeam spre casa cu bratele incarcate de pachete, cu mintea absorbita intr-o multime de ganduri despre ce mai aveam de facut in acea zi.
Ajunsesem in fata blocului unde locuiesc si tocmai treceam prin fata unui grup de pustoaice de vreo saisprezece-optsprezece ani care stateau de vorba.
As fi trecut fara se le dau importanta daca, pentru a marca finalul unei povesti, glasul subtirel al uneia dintre ele nu ar fi urcat astfel incat sa se faca bine auzit: “… si-atunci i-am spus ca daca nu ma place inseamna ca nu ma merita!”
Mi s-a intamplat de curand. O persoana cu care abia schimbasem cateva vorbe a tinut sa-mi spuna ca a reusit sa ma cunoasca atat de bine incat “vede prin mine”… asta, bineinteles, dupa ce m-a supus unui fel de mini-interogatoriu.
Amuzata de absurdul situatiei, am incercat sa vad cum arata imaginea pe care si-o crease. Asa cum ma asteptam, nu semana deloc cu mine. Pur si simplu luase ceea ce spusesem si trecuse prin filtrul experientelor sale personale, se credea un fel de detinator al adevarului absolut. Genul de om pentru care daca verde insemna relaxare, orice alta asociere legata de aceasta culoare este fara indoiala gresita.
La iubire, ca si la fotbal, se priecepe toata lumea. Toti avem o parere despre ea, si cum sunt pe Pamant vreo sase miliarde de oameni, as spune ca exista si cateva miliarde de feluri diferite de a privi iubirea.
Educatia, experientele trecute, mediul, felul cum procesam in creier informatia… toate acestea fac ca fiecare sa aiba o perceptie unica asupra iubirii. Cu atat mai interesant a fost pentru mine sa aflu cum o percepe un iluminat.
Osho s-a nascut in 1931 si a atins cea mai inalta treapta a constiintei omensti, iluminarea, la varsta de 21 de ani.
