tatal si mama recunostinta
Vindecare si autovindecare

Tatal si mama: recunostinta

tatal si mama recunostinta

tatal si mama recunostinta


Dumnezeu a dat omenirii aceasta Porunca: “Sa cinstesti tatal si mama!”.

…aceasta Porunca contine o notiune care se refera la menirea de a fi tata si de a fi mama….Prin urmare ea nu se adreseaza in primul rand copiilor, ci parintilor insisi, pretinzand de la acestia sa pastreze in cinste menirea de a fi tata si de a fi mama! Porunca le impune neaparat parintilor datoria de a fi mereu pe deplin constienti de inalta lor sarcina si de a nu uita astfel responsabilitatea pe care aceasta o implica.” (Abd-ru-shin)

“Cuvantul “mama” sau “tata” ar trebui tot timpul sa trezeasca o perceptie intuitiva fierbinte, profunda, din care sa apara in fata sufletului imaginea demna, in deplina puritate, care sa avertizeze sau sa incuviinteze, ca o stea calauzitoare in intreaga sa existenta pamanteasca!” (Abd-ru-shin) “Pentru copii insa, aceasta Porunca va deveni, prin parintii lor, sfanta si vie. Ei nici nu vor putea decat sa-si cinsteasca din suflet tatal si mama, indiferent de natura individuala a acestor copii. Chiar calitatea parintilor ii va obliga sa faca acest lucru.” (Abd-ru-shin)

Imi amintesc si acum cand am citit prima data explicatia data de Abd-ru-shin acestei Porunci. Era ceva nou si eliberator. Interiorul meu rezona cu ceea ce citeam. Faptul ca mi-a fost sete de Adevar, L-am cerut, L-am primit si recunoscut in scrierile lui Abd-ru-shin…”o parte” din recunostinta mea e oferita…parintilor mei.

Imaginea parintilor mei si a ceea ce ei mi-au oferit…imi este tot mai des prezenta. Sufletul meu e plin de recunostinta cand ma gandesc la ei. Am simtit nevoia sa astern pe hartie imagini din trecut, experiente din trecut. E povestea mea – a unui adult ce-si poate numi parintii prieteni – despre copilul care, prin exemplul parintilor, aceasta Porunca a devenit vie.

Va multumesc dragii mei parinti, caci nu ma pot gandi la valorile profunde si frumoase pe care le pretuiesc, fara sa nu ma gandesc si la voi. Draga mama, m-ai intrebat zilele trecute daca am avut o copilarie frumoasa. Intr-un simplu da, nu am putut cuprinde multele imagini minunate si bucuria ce mi-a cuprins sufletul la gandul copilariei. A fost odata…un copil foarte vesel si fericit, inconjurat de multa iubire si caldura sufleteasca,…un copil foarte curios, cu multe intrebari, inconjurat de multa rabdare si dedicare. Realismul si dreptatea mamei, necrutarea ei in fata minciunii si ipocriziei, s-au completat intr-un mod minunat cu sufletul mai visator al tatalui, cu idealismul lui, cu iubirea si increderea acordata viselor mele despre o lume ideala. …adevarul… “Sa nu minti, intotdeauna sa spui adevarul, caci pana la urma acesta tot va iesi la iveala.”, era fraza repetata de mama mea, iar exemplele concrete din jur imi confirmau spusele ei.

Faceam destule boacane, dar stiu ca am fost pedepsita o singura data pentru…o minciuna. Mi-a zis pe un ton ferm dar bland: “chiar daca nu ai facut ce ti-am zis, te iertam daca spuneai adevarul, dar pentru minciuna nu te iert.” Nu am mai mintit-o. Am invatat in timp ca, chiar de faceam greseli si boacane, chiar de adevarul ma arata intr-o lumina mai putin placuta in fata ei…nu era nimic atat de grav incat sa nu se poata rezolva. Am invatat ca, atata timp cat spuneam adevarul, lucrurile se rezolvau mai repede, minciuna nu facea decat sa mareasca problema, sa o lungeasca in timp si la urma, pentru ca tot se ajungea la aflarea adevarului…era mai greu de rezolvat. …increderea… Faptul ca am invatat adevarul, corectitudinea, a dus la crearea unei increderi reciproce de nezdruncinat. Nu mi s-a pus niciodata la indoiala cuvantul si am invatat sa fac la fel cu oamenii. Prima data, mare fiind, cand cineva mi-a inselat increderea, m-am dus plangand acasa si am intrebat-o pe mama mea: “de ce mami?”. S-a uitat la mine, s-a gandit putin si apoi a spus ca, nu toti oamenii fac ceea ce este corect, ca, o sa trebuiasca sa ma obisnuiesc in viata cu asta. “De ce, caci nu e normal!” “Nu e normal, dar asta e lumea in care traim.”

A fost o traire dureroasa si totodata un contact cu un alt mod de a trai, altfel decat imi era propriu, altfel decat eram crescuta. …sinceritatea… Adevarul, increderea oferita si daruita, m-au facut sa fiu automat sincera. “Fii ceea ce esti, nu te arata altfel.” a fost o alta fraza auzita deseori. Copil fiind, simteam si nu eram atrasa de “masti”. …respectul si egalitatea… Vie mi-a ramas in suflet o amintire legata de flori. Eram micuta, mergeam pe strada si rupeam de unde apucam frunze si petale de flori. Pe un ton bland si cald, mama mi-a adresat o intrebare in timp ce faceam acest lucru: “daca cineva iti rupe un deget de la o mana, nu te doare toata mana?”Apoi mi-a zis ca si florile au viata si le doare. De atunci am privit altfel natura. Cu grija si respect. Iar povestile cu zane citite seara de seara, povesti cu exemple de oameni ideali, despre oameni care, daca fac bine, nu conteaza cate obstacole au in cale, pana la urma…totul se termina cu bine si sunt fericiti…au crescut in mine tot mai mult imaginea si increderea in frumusetea vietii, a oamenilor si a lumii ideale, in care sa faci bine e starea fireasca.

Minunata legatura cu multele si diversele animale pe care le-am avut si naturaletea, seriozitatea si empatia cu care eram privita atunci cand moartea lor imi sfasia sufletul, iar micuta cum eram, asa cum stiam, le faceam mormant cu flori si cruce, o data rupta chiar din mobila casei…mi-a crescut importanta si seriozitatea acestor legaturi in sufletul meu. Frumusetea si fascinatia naturii, descrierea ei, facuta de tatal meu in desele noastre plimbari prin padurile din apropiere…mi-a ramas intiparita in suflet ca un dar nepretuit. Am trait intr-o casa in care oamenii erau bine primiti, primirea era oferita in mod egal, indiferent de starea sociala, materiala sau intelectuala. Deseori veneau copii de la casa de copii unde lucra tatal meu si mancau cu noi la masa. Natural, firesc, prin exemplul parintilor mei, am invatat sa nu fac diferente. Oamenii erau tratati egal. Cand li se cerea ajutorul, ajutau daca puteau. Cainilor de pe strada li se arunca un colt de paine, hainute sau jucarii sau dulciuri erau mereu date sarmanilor. Nu eram straina de povesti caci realitatea mea era una cu ceea ce citeam si mi se citea. …vointa libera…

Am invatat ca noi ne facem viata, fatalitatea sortii mi-a devenit straina, caci daca ma plangeam de o nota proasta si ziceam ca am avut ghinion, mi se punea intrebarea: “ai invatat cat trebuia?”Am constientizat, prin exemple, prin viata, prin sinceritatea cu mine insami, ca noi ne facem viata. Aveam libertate in gandire si decizii, in fapte…cu incredere din partea parintilor mei. Am invatat ca ceea ce dai, aceea primesti, vorba mamei: “se intoarce roata.” …puritate si iubire… Tacerea era preferata palavragelii, pudoarea sufleteasca si trupeasca era ceva firesc.

Parintii mei, mi-au insuflat dragostea de adevar, sinceritate, iubire fata de animale si natura, incredere in lume si viata, in corectitudine. Prin exemplul lor am invatat binele, caci nu faceau rau constient la nimeni, atat cat stiu eu. Modul cum m-au crescut, iubirea si daruirea lor neconditionata, precum si principiile insuflate…s-au dovedit corecte. Caci, chiar daca mai tarziu am luat contact si cu alte principii…in lupta interioara si in dorul sufletului meu am primit “In Lumina Adevarului”.

Sa traiesc Adevarul…va fi cel mai frumos cadou si cea mai frumoasa dovada de iubire pentru voi, dragii mei parinti. Sa traiesc Adevarul, prin vointa ferma spre bine, aplicata, ma va ajuta pe mine…sa fiu fericita. Si nu pot fi fericita daca nu traiesc corect. Atunci…iubirea va curge prin mine si fericirea mea va fi cea mai frumoasa recunostinta.

Articol scris de un utilizator al site-ului Aimee.ro.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *