Relația mea cu mama: durerea și puterea vieții mele

A venit momentul să pun în lumină cea mai mare rană pe care am purtat-o cu mine 40 de ani. Pentru mine și pentru alte femei surori care au aceeași rană, este momentul să vorbesc despre adevărul fundamental al vieții mele: relația cu femeia care mi-a dat viață, Mama, prima și cea dintâi iubire a vieții mele, a fost cea mai mare durere a vieții mele.

Am dus atâta rușine și vinovăție cu mine că nu am reușit să vindec această relație, la modul așteptat și validat de toată lumea – adică în sensul de a putea a avea o relație sănătoasă cu mama în această realitate – încât a venit momentul pentru mine să las jos un bagaj uriaș pe care nu-l mai pot duce cu mine în noua etapă a vieții mele.

Desigur, ca fost facilitator de constelații familiale și actual trainer de vindecare intuitivă, consiliere spirituală, Înregistrări Akashice, o parte din mine mi-a șoptit mereu: ar trebui să fii în stare să vindeci relația cu mama ta. Ce fel de exemplu ești pentru alții, dacă nu poți face asta? Dacă nu poți să ai o relație normală cu mama ta, ceva e profund în neregulă cu tine. O modalitate prin care mi-am aplicat un auto-abuz teribil, replică perfectă a abuzului pe care mama l-a aplicat ei înseși și apoi mie, și pe care mamele și-l aplică în viața lor și apoi îl aplică fiicelor lor și despre care o să vorbim în continuare.

Adevărul sufletului meu este însă acesta: am făcut absolut tot ce mi-a stat în putere de-a lungul vieții ca să pot să am o relație funcțională cu mama. Metoda constelațiilor familiale pe care am practicat-o în Romania ca facilitator timp de 7 ani m-a ajutat să mă conectez cu cea mai mare recunoștință față de mama: m-am pus la pământ în fața Mamei mele și a Vieții care mi-a venit prin ea. Sunt plecată până la pământ în fața ei și acum, în sufletul meu. Am avut și am un respect profund față de cât de grea a fost viața ei și o recunoștință profundă că a ales să îmi dea viață, în timpuri pe care le știm cu toții la noi în țară, în care ar fi fost foarte ușor să spună Nu, eu fiind al treilea copil în familie. Am avut și am un respect profund pentru maternitate în general și pentru prețul plătit de mame atunci când au un copil. Cu atât mai mult cu cât eu am ales să nu plătesc acest preț. Cred că a fi mamă este, cu adevărat, cel mai greu dar și cel mai măreț lucru din lume, în același timp.

Am făcut multă muncă de vindecare în viața mea, sperând că asta o să-mi vindece relația cu mama. Cu toate astea, mai devreme sau mai târziu mă loveam cu capul de același zid: relația cu mama din viața de zi cu zi se îmbunătățea pentru puțin timp după ce făceam eu un salt în vindecarea mea personală, urmând ca apoi să revină la forma inițială. Aceleași abuzuri, aceleași manipulări, aceeași furie îngrozitoare când ceva din ce făceam nu corespundea cu așteptările ei, aceeași manipulare care dacă nu mergea prin furie apoi încerca să se strecoare prin victimizare, aceeași desconsiderare teribilă pentru tot ce îi contrazicea realitatea, etc.

Când eram mică, mă dădeam peste cap să o mulțumesc ca să evit tot acest arsenal de tactici pe care le avea. Am tăiat părți uriașe din mine ca să o mulțumesc și ca să fiu iubită și acceptată de ea. Apoi, ca adolescentă, m-am revoltat. Am fost furioasă pe ea majoritatea adolescenței mele. Îmi venea, efectiv, s-o strâng de gat. Apoi, m-am amorțit. Apoi am fost furioasă din nou. Apoi m-am împăcat. Apoi iar m-am revoltat. Cicluri peste cicluri s-au succedat în viața mea, iar eu mai devreme sau mai târziu reveneam în același punct.

Când am devenit adultă, ca rezultat al muncii de vindecare făcute ceva s-a schimbat în mine: nu mi-am mai dorit ca mama să fi fost perfectă. Am văzut de multe ori cât de vinovată se simțea pentru ceea ce nu făcuse în relație cu mine și am putut să văd cât de greu îi era să stea cu propria vinovăție. Și de aici începea iadul pe care îl dezlănțuia, toată furia aia care de fapt era furie împotriva ei însăși care otrăvea totul în jur.

Văd și astăzi că asta e cauza principală a iadului dintre mame și fiice: neputința mamelor de a sta cu propria vinovăție de a nu fi perfecte ca mame și ca femei. Și neputința de a vedea un adevăr simplu: copiii nu vor mame perfecte, copiii vor mame umane, vulnerabile, în contact cu propriile sentimente și cu ele însele. Mame care să zică: “Am făcut enorm de multe greșeli, pentru că adevărul e că nimeni nu m-a învățat ce să fac ca mamă și nici nu mi-a zis ce al naibii de greu e să fii mamă. Dar sunt aici și încerc, cu cele mai bune intenții, să fac mai bine de acum încolo, atât cât pot.”

Asta a fost tot ceea ce mi-am dorit vreodată de la propria mamă. Orice am făcut, oricât m-am dat peste cap, nu am reușit să comunic cu ea la acest nivel. M-am lovit mereu de același zid al propriei ei vinovății care o oprește să intre în contact cu propria ei durere, iar sentimentul pentru mine a rămas același până în ziua de azi: nu m-am simțit niciodată susținută de mama, văzută de mama, apreciată de mama și suficientă pentru ceea ce sunt, așa cum sunt. Acum știu că astea sunt simptomele rănii materne colective pe care o trăim ca femei. Și a unei alte răni teribile, cancerul relațiilor la nivel colectiv, rana narcisică. Atunci nu știam și am internalizat, desigur, ca multe dintre noi, că e ceva profund în neregulă cu mine.

Mecanismul de protecție format de mine a fost să pun extrem de multă presiune pe mine ca să fiu perfectă – asta este simptomul cel mai întâlnit atunci când internalizăm rana maternă. Însăși mamele noastre și mamele lor au suferit de același perfecționism și de aici s-a creat acest demon colectiv care ne sugrumă pe toate și ne distruge sufletele, vitalitatea, bucuria de viața și autenticitatea: nevoia de a fi perfecte. Acest demon s-a transmis din generație în generație și ne-a mâncat sufletele. Pe altarul nevoii de perfecțiune am renunțat la umanitatea noastră și la a fi naturale, autentice, cu toate defectele și imperfecțiunile noastre.

Această nevoie de a fi perfectă a fost apoi păzită de un alt demon și mai mare: vinovăția uriașă care protejează mamele să intre în contact cu propria durere de a nu fi fost perfecte. Apoi se creează interpretarea: “Pentru că nu sunt perfectă, înseamnă că am eșuat ca mamă și ca femeie”. Apoi, când fata crește și trece prin propriile provocări în viață – pentru că da, așa e viața, are acest dar al ei de a ne provoca pe toți iar uneori provocările copilului nu sunt doar despre ce a făcut sau nu a făcut mama ci și despre propria lui cale la nivel de suflet și propriul lui destin – mama tinde la nivel inconștient să ia personal tot ce se întâmplă cu copilul ei. Consideră copilul ca pe extensia ei și nu ca pe o entitate separată cu propria viață și propria cale, se protejează să intre în contact cu durerea propriului potențial neîmplinit și cu ce consideră ea că este eșecul de a fi mamă și proiectează asta sub formă de furie asupra fetei. Iar fata va simți că trebuie să rămână mică ca să fie iubită și să nu cumva să o deranjeze pe mama. Iar această durere, pentru că e uriașă și nu a fost simțită cu adevărat de nicio femeie din familie, se transmite mai departe din mamă în fiică și creează această rană maternă care ne sugrumă pe toate la nivel colectiv.

Ceea ce am făcut eu ca să mă adaptez la această presiune de a fi perfectă a fost să fiu cea mai bună peste tot pe unde mă duceam ca să demonstrez că merit să fiu iubită – la școală, la olimpiade, la concursuri, la job-uri, în relații, peste tot. Văzând însă că nici asta nu o mulțumește pe mama, am început să mă închid și să închid în corpul meu o durere uriașă care dupa aia mi-a distrus majoritatea relațiilor personale.

Când am divorțat, la 33 de ani, mama nu a vorbit cu mine 4 ani. A fost unul din cele mai dureroase lucruri prin care a trebuit să trec. Treceam printr-o schimbare atât de mare de destin, căreia nu am putut să mă împotrivesc, fiind clar parte din calea sufletului meu. Treceam printr-un proces uriaș cu multă durere și multă bucurie și grație divină, în același timp, și aș fi vrut să pot să o am pe mama lângă mine. Mai mult decât atât, am simțit efectiv cum mă urăște pentru curajul pe care l-am avut de a merge pe calea mea, lucru pe care ea nu a avut curajul să îl facă și cum ia mult prea personal viața mea și sfârșitul căsniciei mele care, la nivel de suflet, nu avea neapărat legătura cu ceva ce făcuse sau nu făcuse ea, ci cu calea sufletului meu și a fostului meu soț.

A urmat apoi o perioadă în care eu am fost plecată în America de Sud, apoi m-am întors în România și cumva am simțit că e momentul să merg din nou la mama și să ne împăcăm. Am fost în legătură în acești ani, timp în care am crezut, în naivitatea mea de copil care încă spera să aibă o relație normală cu mama, că relația s-a vindecat.

În octombrie 2021 am simțit clar ghidarea de la Sufletul meu să ies din țară pe termen lung. Nu a fost nimic planificat conștient, nu am plecat din furie, nu am plecat să scap de România sau de realitățile ei politice, economice sau sociale. România întotdeauna m-a susținut extrem de mult să îmi fac misiunea, prin toate sufletele minunate care au venit spre mine și au fost ajutate prin mine. Sunt extrem de recunoscătoare acestei țări.

România m-a ținut în brațele ei, cumva ca o a doua mamă, m-a susținut și m-a văzut mult mai mult decât prima mamă. M-a ajutat mereu să-mi fac misiunea, prin toate sufletele pe care le-a trimis la mine și, la momentul potrivit, m-a eliberat, continuând să mă susțină oriunde mă duc în lume și pot lucra online cu suflete din România. Ca o mama bună, care se bucură când propriului copil îi cresc aripi și continuă să-l susțină la nivel subtil, oriunde se află.

Și ce sincronicitate divină: în ziua în care se împlineau 6 ani de la divorțul meu, s-a vândut apartamentul în care am fost născută și crescută și am făcut și Covid – toate trei în aceeași zi – România mi-a dat aripile pe care mama mea nu a putut niciodată să mi le dea. Atunci am primit mesajul clar de la sufletul meu și sufletul României: în momentul în care mă vindec de Covid, e momentul să-mi fac bagajele și să ies din țară pe termen lung. În 2 săptămâni, eram în Italia, cu partenerul pe care îl aveam atunci.

Ajunsă în Italia, partenerul meu de atunci a început să se poarte cu mine exact ca mama mea. Am retrăit acea senzație de abuz din copilărie la un alt nivel. Nimic nu era suficient, orice aș fi făcut nu era bine, când nu eram suficientă, când eram prea mult, aveam senzația că puteam să-mi dau sufletul din mine și tot nu aveam cum să împlinesc așteptările care se proiectau asupra mea.

Atunci, dintr-o dată, am văzut adevărul care era în fața mea de atât de mult timp: am fost victima abuzului narcisic toată viața mea. Desigur, l-am aplicat inconștient în anumite ocazii și eu altora. Și, cumva, nu puteam să văd asta din România. A trebuit să ies din țară ca să pot vedea adevărul vieții mele. Acest bărbat cu personalitate narcisică mi-a scos la lumină cea mai mare rană, re-creând exact relația pe care am avut-o cu mama toată viața. Și atunci am ajuns la Adevăr:

“Mama mea are personalitate narcisică, nu este Acasă în ea însăși și este locuită de alte energii decât sufletul ei. Acele energii nu mă agreează deloc, mai ales când intru pe calea sufletului, sunt în puterea mea și vreau să-mi fac misiunea la nivelul următor. Iar a spera că mama se va schimba e naivitate din partea mea. Ăsta a fost contractul dintre sufletele noastre: ca mama să mă ajute la împuternicirea mea spirituală, în felul ăsta. Cu prețul relației noastre. E momentul să accept asta complet și pentru totdeauna. Nu voi avea niciodată o relație sănătoasă cu mama. Dar ce dar uriaș am primit prin ea: pe lângă darul vieții, am primit darul propriei mele împuterniciri. Și atunci am știut, ca un adevăr profund al sufletului meu: dacă vreau să continui să îmi fac misiunea la adevăratul meu potențial,  trebuie să pun punct relației cu mama în această dimensiune. Dincolo de furie, de judecată, de tot ce a fost, de traumă și de durere. Din Adevărul Sufletului.”

De aceea, dragi terapeuți care citiți acum aceste rânduri, vă spun cu toată iubirea: vă rog să vă abțineți din a da sfaturi oamenilor de a ierta, a fi în contact, a-și suna părinții, a face și a drege. Nu mai recitați texte șablon luate din cărți doar pentru că așa e bine și frumos, fără să vă conectați la calea sufletului unui om și ce este spre binele lui suprem. Fără să îi vedeți planul sufletului, contractele și lecțiile sufletului și alte aspecte care scapă la o primă vedere, mai ales în abordările terapeutice clasice. Nu mai dați cu lejeritate decrete generale precum: “Dacă nu ai o relație bună cu mama și nu te înțelegi bine cu ea, nu vei avea succes, nu vei avea o relație, nu vei face, nu vei drege” pentru că așa scrie în manualul de terapie. Ăsta nu este decât un alt abuz. Și da, din păcate, este un abuz pe care și eu l-am făcut și asupra mea și asupra altora, la începutul muncii mele când, din neștiință, credeam că ăsta este adevărul suprem.

Haideți să nu mai abuzăm încă o dată, băgându-le oamenilor sufletele într-o altă cutiuță și inducând mesajul că trebuie să avem cu orice preț relații cu cei care ne-au abuzat și, mult mai grav, continuă să ne abuzeze ca adulți, pentru că le suntem datori că ne-au dat viață. Nu trebuie. Pentru că există un Adevăr pe care e momentul să ni-l aducem în corp și în suflet: distincția dintre conexiunea la nivel de suflet și relația umană. Conexiunile în suflet vin din Iubire și Iubirea e întotdeauna necondiționată. Relația umană însă nu poate fi niciodată necondiționată și, ca să fie funcțională, este condiționată de reguli clare de funcționalitate. Este un Adevăr care trebuie aplicat și în relațiile cu părinții. Altfel, perpetuăm la infinit niște tipare în care simt că generația mea nu mai poate trăi.

Suntem datori să ne plecăm până la pământ, în sufletul nostru, în fața sufletului părinților și al strămoșilor noștri, a destinelor lor și a vieții care a venit la noi prin ei. Asta da. Dar nu suntem datori să menținem relații în această dimensiune, când aceste relații nu pot fi sănătoase și menținute din respect, adevăr și suveranitate ca de la adult la adult. Și aici e măiestria spirituală: cum să stăm în onorare totală și non-judecată absolută la nivel de suflet față de părinții noștri, în același timp în care punem granițe sănătoase, în toate felurile în care sufletul nostru are nevoie de asta, în relațiile de zi cu zi cu ei, atunci când ei nu merg pe aceeași cale a conștientizării și a vulnerabilității, ca și noi.

Eu simt că noi, ca generație care a venit aici să aducă noi paradigme, suntem datori să sancționăm comportamentele părinților noștri, atunci când acestea sunt nealiniate legilor divine. Manipularea prin vinovăție, intimidarea prin furie, controlul la nivel subtil, auto-victimizarea pentru a obține ceva, string-urile uriașe puse pe copii – toate astea nu intră în legile divine ale relațiilor. Și mai e nevoie și să redefinim ce înseamnă vindecarea: uneori, vindecarea unei relații în planul mai mare poate însemna să nu mai trebuiască să mai ai niciun contact cu acea persoană la nivelul uman al relației. Nu pentru toată lumea, nu mereu, nu în orice situație. Dar, în unele cazuri, da, este vital. E nevoie să ne deschidem spre această perspectivă în munca noastră de a-i ghida pe ceilalți.

Revenind la povestea mea: într-o lună de zile de la despărțirea de acel bărbat, căreia îi sunt recunoscătoare în suflet pentru lecția pe care mi-a adus-o, am încheiat orice relație cu mama mea în această dimensiune. Dincolo de furie și, mai ales, dincolo de judecată. Pur și simplu, la finalul unei conversații telefonice cu mama, în care mi s-a servit același meniu pe care îl știam deja de-o viață, Sinele meu mi-a spus: „Relația cu această femeie care îți este mamă în această viață este încheiată acum. Nu mai e nevoie să fiți în relație, nu mai e nevoie să vă chinuiți. Sunteți libere una de alta și puteți continua să vă iubiți cu adevărat, în suflet.”

În acel moment, am știut că nu mai am altă alegere și că asta este singura alegere și lucru de făcut spre binele suprem al meu, al mamei mele și al tuturor celor conectați cu mine, prieteni, familie, clienți, oameni cu care lucrez. Asta este Iubirea mai înaltă: Higher Love. Ne cere să facem lucruri teribil de grele în dimensiunea asta, dar care servesc unui scop mult mai mare decât noi. Și, interesant, am simțit că aveam acordul Sinelui Divin al mamei mele și la un anumit nivel chiar și acordul ei la nivel de personalitate ca să pot face această mișcare a sufletului.

Am încheiat în acel moment orice contact la nivel uman cu mama. Fără telefoane, mesaje, nici de Crăciun, nici de Paște, nici de zile de naștere. Din fericire pentru mine, am două surori mai mari către care am simțit că pot să pasez energetic responsabilitatea de a fi acolo pentru mama, așa cum vor putea și ele și atât cât va fi în calea sufletului lor să o facă. Dumnezeu m-a iubit suficient de mult ca să-mi pună în viața mea aceste două femei minunate, surorile mele, pe care le iubesc din tot sufletul meu. De aceea știu și am știut întotdeauna: Când ți se dau provocări mari, ți se dă și sprijin pe măsură.

Se împlinește un an de zile fără absolut niciun contact cu mama. A fost anul în care am crescut cel mai mult, din toate punctele de vedere. Anul în care am devenit Femeie.

A fost greu? La nivel uman, da, a fost foarte greu. Mi-aș fi dorit să pot trece prin toate evenimentele vieții mele, știind că mama mea e acolo mereu pentru mine, că pot primi sprijinul ei când mă simt la pământ dar și când vreau să celebrez ce am reușit în viață. Mi-aș fi dorit să îi povestesc eșecurile mele, fără să pun presiune pe mine să fiu perfectă pentru că altfel nu pot fi iubită, dar și reușitele mele, fără să îmi ascund puterea și succesul ca să nu cumva s-o deranjez cu măreția mea.

Mi-aș fi dorit să poată aprecia ce femeie am devenit, așa cum sunt, așa cum e viața mea, așa cum e calea mea iar eu să îi spun cât de mult o iubesc și am iubit-o întotdeauna și câtă nevoie am de ea în fiecare zi. Mi-aș fi dorit să îi spun că mulți oameni sunt ajutați prin mine și prin ceea ce fac și ceea ce sunt, iar ea să se poată bucura de succesul meu. Să îi văd mândria în ochi. Mândria și bucuria că ceva atât de minunat ca sufletul meu s-a materializat în lume prin ea. Mi-aș fi dorit ca succesul meu să nu fie atât de dureros pentru ea.

Mi-aș fi dorit să fi putut zbura mai mult decât m-am târât, știind că mama e preocupată mai mult să îmi sufle în aripi decât să mi le taie, cu fiecare ocazie în care am fost vulnerabilă în fața ei. Mi-aș fi dorit să fi putut pune eu mai multă energie în bucuria mea, în viața mea, în ceea ce am eu de creat pe lume decât în a-mi reconstrui aripile frânte, după aproape fiecare conversație cu ea. Mi-aș fi dorit să îmi fi fost viața mai ușoară, succesul mai lin, bucuria mai curgătoare. Să mă bucur mai mult de lucrurile simple, de viață, de oameni.

Pot face ceva să schimb realitatea relației noastre în dimensiunea asta? Nu. Este o realitate mult mai mare decât mine. Am făcut tot ce mi-a stat în putere și chiar mai mult decât atât. Pot doar să spun un DA din ce în ce mai mare motivului pentru care EA este mama perfectă pentru mine, în această viață. Cu tot prețul care m-a costat, la nivel uman.

Și desigur, cel mai important: să văd perspectiva la nivel de suflet. Că două suflete se pot iubi infinit, așa cum ne iubim noi două în suflet, dar că pentru o relație sănătoasă e nevoie de doi adulți sănătoși, care sunt acasă în ei înșiși, se au în stăpânire și pot gestiona o relație sănătoasă.

La nivel de suflet, știu că iubirea dintre noi a fost atât de mare încât sufletul ei a ales să-mi dea cea mai mare lecție de împuternicire. Să pun pe primul plan sufletul meu și propria integritate, chiar dacă asta înseamnă să nu pot să am o relație cu propria mamă. Să îmi susțin sufletul atât de mult, încât să merg mai departe dincolo de durerea de a nu fi în relație cu femeia care mi-a dat viață. Să pot transforma durerea asta a rănii materne prin puterea sufletului meu și prin Iubirea și susținerea divină, ca să pot susține alte femei care trec prin asta. Știu că suntem multe. Și știu că ne e rușine și continuăm să credem că nu suntem suficient de evoluate și că e ceva în neregulă cu noi, dacă nu avem relații sănătoase cu mama. E momentul să încetăm să ne mai facem asta, dragile mele care aveți aceeași lecție a sufletului ca mine.

Mă bucur din suflet pentru fiecare femeie care poate avea o relație sănătoasă, de reală susținere și apreciere cu mama ei. Pentru mine nu a fost posibil. Din motive care uneori sunt convinsă că țin de calea și destinul meu, la nivel de suflet. Din motive care alteori, la nivel uman, mi se par absurde. Mi se pare absurd să ți se dea atâta durere de dus ca femeie într-o viață. Mi se pare absurd să te simți ca într-un hău al durerii, în relație cu sursa vieții tale. Apoi, văd din nou puterea la nivel de suflet de care e nevoie ca să poți transforma o asemenea rană în Lumină și sunt din nou de acord cu calea mea și destinul meu.

Și mai știu ceva: rana asta este o rană colectivă. Suntem milioane de femei prinse în ea. Cumva, nu e vina nimănui și în același timp e responsabilitatea tuturor să mergem dincolo de ea. Și cumva simt că până acum nu ne-am uitat în direcția potrivită: ne-am chinuit prea mult să avem relații bune cu mamele noastre acolo unde chiar nu e posibil și ne-am dat energia sufletului în direcția greșită când, de fapt, ce trebuie să facem este să ne aliem cu toate, cu mic cu mare, femeile conștiente, ca să vindecăm rana maternă colectivă și efectele ei, pentru noi și generațiile următoare de femei și de bărbați. Așa vom ridica în frecvență și câmpurile mamelor noastre, așa își vor putea transforma și ele întunericul la nivel de suflet, iar unele poate chiar în dimensiunea umană, dacă intră în calea sufletului lor să mai facă acest lucru în viața asta.

Îmi doresc ca noi, cele din generația noastră, să mergem, prin durerea asta a rănii materne, dincolo de mama și de durerea ei, spre potențialul nostru real și spre liniile noastre de destin reale, indiferent unde ne duc ele.

Eu sunt aici, pregătită să merg la nivelul următor și să țin spațiul pentru mine și pentru alte femei cu care îmi e dat să mă întâlnesc în această etapă. Pe tărâmul unde femeile se sprijină cu adevărat, și nu se mai pun la pământ una pe alta, pe față sau la nivel subtil, pentru că le doare prea mult succesul celeilalte. Pentru că le urlă, de fapt, durerea propriei mame din celule.

Pe tărâmul în care dacă una reușește, reușim toate. Pe tărâmul în care orice femeie care reușește să aibă tot – abundență reală, succes la nivel mare, iubire adevărată și relație de cuplu împlinită, bani mulți, putere personală, vizibilitate mare, impact prin ceea ce face, bucurie, relații cu sens – creează un precedent care ne poate ajuta pe toate și apoi poate ridica generații la următorul nivel. Pe tărâmul unde femeile își trăiesc destinul adevărat, acela de a-și tine spațiul una alteia, bărbaților noștri și noilor generații pentru a naște noi paradigme de bucurie, abundență și sens. Pe tărâmul în care ne suntem martore cu adevărat la miracolele care suntem.

Asta este povestea relației mele cu mama. Prețul plătit a fost uriaș și îmi place să cred că poate așa a trebuit să fie, ca să pot înțelege cu adevărat ce înseamnă împuternicirea feminină pe această planetă. Și poate că parte din contractul meu cu sufletul mamei mele este să contribuim, prin relația noastră atât de grea la nivel uman, la vindecarea rănii materne în România și la nivel colectiv.

Vă îmbrățisez cu Iubire, dragi surori! Haideți să lăsăm tot potențialul din noi să ne conducă spre destinul nostru real.

Și cu tot prețul care m-a costat, dar și cu toate darurile primite, eu spun acum: Mulțumesc, Mama! Mulțumesc, România!

Din Iubire,
Mihaela Marinaș