medicina sufletului
Vindecare si autovindecare

Medicina sufletului

medicina sufletului

medicina sufletului


Astazi va prezint un alt om deosebit, care vorbeste despre cat de important este limbajul sufletului, indiferent cum e el exprimat-in cazul de fata prin muzica-pentru sanatatea si starea noastra de bine.

Care este legatura intre medicina si muzica, intre ceea ce suntem si diferitele moduri de exprimare artistica a ceea ce simtim – iata o tema esentiala dezbatuta in discursul pe care vi-l prezint mai jos.

(Muzica) (Aplauze)

Va multumesc. (Aplauze) Multumesc. Ma simt privilegiat sa fiu aici.

Acum cateva saptamani am vazut un video pe YouTube cu o congresmana, Gabrielle Giffords, in fazele timpurii ale recuperarii ei dupa unul din acele gloante groaznice. Acesta i-a intrat prin emisfera cerebrala stanga si i-a compromis zona lui Broca, centrul vorbirii din creier. Si la aceasta sedinta Gabby lucra cu un logoped si se lupta sa pronunte unele dintre cele mai de baza cuvinte si se poate vedea cum devine din ce in ce mai devastata pana cand, in final, izbucneste in lacrimi si incepe sa planga fara niciun cuvant, in bratele terapeutului. Si dupa cateva momente terapeutul incearca o alta abordare si incep sa cante impreuna, si Gabby incepe sa cante printre lacrimi, si se poate auzi clar cum pronunta cuvintele unei melodii ce descrie ceea ce simte, si canta, cu o nota descendenta ea canta „Sa straluceasca, sa straluceasca, sa straluceasca.” Acesta este un memento puternic si zguduitor al felului cum frumusetea muzicii are capacitatea de a vorbi acolo unde cuvintele se termina, in acest caz luat ad-litteram.

Vazand acest video cu Gabby Giffords, mi-am amintit de munca lui Dr. Gottfried Schlaug, unul din oamenii de stiinta proeminenti ce studiaza muzica si creierul, la Harvard, iar Schlaug propune o terapie numita Terapia Intonarii Melodice devenita acum foarte populara in terapia prin muzica. Schlaug a constatat ca pacientii cu AVC care erau afazici nu puteau alcatui propozitii de doua-trei cuvinte, dar totusi puteau canta versurile unei melodii, fie ca era „Multi ani traiasca!” sau melodia favorita de Eagles sau Rolling Stones. Si dupa 70 de ore de lectii intensive de cantat, a constatat ca muzica putea literalmente sa refaca circuitele neuronale ale pacientilor si sa creeze un centru al vorbirii omolog in emisfera dreapta pentru a compensa emisfera stanga afectata.

La 17 ani l-am vizitat pe Dr. Schlaug in laboratorul sau si intr-o dupa-masa m-a condus prin cele mai noi cercetari despre muzica si creier, aratandu-mi cum muzicienii au o structura cerebrala fundamental diferita fata de ne-muzicieni, cum muzica si ascultatul muzicii pot pur si simplu pune in functiune intregul creier, de la cortexul prefrontal pana in spate la cerebel, cum muzica devine o modalitate neuropsihiatrica de a ajuta copiii cu autism, persoanele care se lupta cu stres, anxietate sau depresie, cum pacientii cu Parkinson avansat constata ca tremuratul si tinuta caracteristica li se amelioreaza cand asculta muzica si cum pacientii in ultimul stadiu de Alzheimer, a caror dementa e atat de inaintata, incat nu-si mai recunosc familia, pot distinge o piesa a lui Chopin la pian, piesa pe care au invatat-o in copilarie.

Dar am avut un motiv ascuns pentru care l-am vizitat pe Gottfried Schlaug si anume ca eram la rascruce de drumuri, incercand sa aleg intre muzica si medicina. Tocmai absolvisem facultatea si lucram ca cercetator asistent la laboratorul lui Dennis Selkoe, studiind boala lui Parkinson la Harvard si indragostisem de neurologie. Vroiam sa devin chirurg, un doctor ca Paul Farmer sau Rick Hodes, astfel de neinfricati ce merg in locuri ca Haiti sau Etiopia si lucreaza cu pacienti cu SIDA cu tuberculoza rezistenta la medicamente sau cu copii desfigurati de cancer. Vroiam sa devin acel medic al Crucii Rosii, acel medic fara frontiere. Pe de alta parte, am cantat la vioara toata viata.

Pentru mine, muzica era mai mult decat pasiune. Era obsesie. Era ca oxigenul. Am avut norocul sa studiez la Juilliard School in Manhattan si sa debutez cu Zubin Mehta si orchestra filarmonicii israeliene in Tel Aviv si s-a aflat ca Gottfried Schlaug a studiat orga la Conservatorul din Viena, dar a renuntat la dragostea pentru muzica pentru a-si urma cariera in medicina. Si in acea dupa-masa a trebuit sa-l intreb: „Cum de ati decis asa?”

Iar el a spus ca si acum uneori si-ar dori sa se poata intoarce sa cante la orga asa cum facea pe vremuri si ca in cazul meu medicina putea sa astepte, dar vioara pur si simplu nu. Dupa alti doi ani de studiu al muzicii m-am decis sa incerc imposibilul inainte de a da examenul de admitere la medicina – MCAT si de a intra la medicina ca un bun baiat indian, pentru a deveni urmatorul Dr. Gupta. (Rasete) Am decis sa incerc imposibilul, m-am prezentat la o auditie la onorata Filarmonica din Los Angeles. A fost prima mea auditie si, dupa trei zile de interpretare in spatele unui paravan, mi s-a oferit locul in orchestra. Era ca un vis. Era un vis nesperat sa cant intr-o orchestra, sa interpretez in faimoasa sala de concerte Walt Disney, intr-o orchestra dirijata acum de faimosul Gustavo Dudamel, dar, mult mai important pentru mine, sa fiu in mijlocul unor muzicieni si mentori care au devenit noua mea familie, noul meu leagan muzical.

Dupa un an am intalnit un muzician care studiase si el la Juilliard, care m-a ajutat profund sa-mi gasesc propria voce si sa-mi cizelez identitatea de muzician. Nathaniel Ayers a fos contrabasist la Juilliard, dar avusese o serie de episoade psihotice pe la 20 de ani. A fost tratat cu torazina in Bellevue, sfarsind sa traiasca fara adapost pe strazile din Skid Row din Los Angeles cu 30 de ani mai tarziu. Povestea lui Nathaniel a devenit o torta pentru sprijinul celor fara adapost si a celor cu probleme de sanatate mintala din intreaga SUA, asa cum a fost prezentata in cartea si filmul „The Soloist”, dar eu i-am devenit prieten si profesor de vioara, si i-am spus ca oriunde ar avea vioara sa si oriunde as avea-o pe e mea, i-as da o lectie de interpretare.

De cate ori il vedeam pe Nathaniel pe Skid Row, constatam cum muzica avea puterea sa-l aduca inapoi chiar din cele mai intunecate momente, din ceea ce parea a fi pentru ochiul meu neantrenat debutul unui episod schizofrenic. Cantand pentru Nathaniel, muzica a capatat un inteles mai adanc. Acum era comunicare, o comunicare in care cuvintele dadusera gres, o comunicare a unui mesaj care patrundea mai adanc decat cuvintele, care se inregistra la un nivel primar fundamental in psihicul lui Nathaniel, venind ca o adevarata ofranda muzicala din partea mea. M-am surprins ofensat de faptul ca cineva ca Nathaniel a putut fi vreodata fara adapost pe Skid Row datorita bolii sale mentale, totusi cate alte zeci de mii erau doar pe Skid Row, cu povesti la fel de tragice, care nu vor avea niciodata vreo carte sau vreun film facut despre ei, ce-i va lua de pe strazi? Chiar in mijlocul acestei crize, simteam cumva ca spiritul muzicii m-a ales pe mine atunci cand, poate intr-un sens naiv, simteam ca Skid Row avea nevoie de cineva ca Paul Farmer, nu de inca un interpret de muzica clasica ce canta pe Bunker Hill.

Dar intr-un final Nathaniel mi-a demonstrat ca, daca doresc cu ardoare schimbarea, daca vreau sa fie altfel, aveam deja instrumentul perfect pentru asta, ca muzica era puntea de legatura dintre lumea mea si a sa.

Un citat frumos al compozitorului romantic german Robert Schumann zicea: „A trimite lumina in intunecimea inimii oamenilor, asta e datoria unui artist.” E un citat cu adevarat zguduitor deoarece insusi Schumann suferea de schizofrenie, sfarsindu-si viata intr-un azil. Inspirat de ceea ce am invatat de la Nathaniel, am format o orchestra pe Skid Row numita Simfonia Strazii, pentru a aduce lumina muzicii in cele mai intunecate locuri, interpretand pentru cei fara adapost si bolnavii mental din refugii si spitale, pe Skid Row, interpretand in fata veteranilor de razboi cu tulburari de stres post-traumatic, si a celor incarcerati, si a celor declarati criminali bolnavi mintal.

Dupa unul din concertele noastre de la Patton State Hospital din San Bernardino, o femeie a venit la noi cu fata scaldata in lacrimi. Era paralizata si tremura, avea acel zambet minunat zicand ca nu mai ascultase niciodata muzica clasica, nu credea ca ii va placea, niciodata nu auzise o vioara, dar auzind aceasta muzica a fost parca ar fi auzit razele de soare, ca nimeni nu-i vizita niciodata si ca pentru prima data in sase ani, cand ne-a auzit cantand, s-a oprit din tremurat fara medicamente.

Brusc, ne-am dat seama ca, prin aceste concerte, departe de scena, departe de reflectoare, departe de fracuri, muzicienii devin canale de producere a unor extraordinare beneficii terapeutice ale muzicii asupra creierului, pentru un auditoriu care niciodata n-ar avea acces in aceasta sala, niciodata n-ar avea acces la muzica noastra. La fel cum medicina are datoria sa vindece mai mult decat partile constituente ale corpului, puterea si frumusetea muzicii transcende „E”-ul din mijlocul preaiubitului nostru acronim. Muzica transcende frumusetea estetica. Sincronismul sentimentelor pe care le traim cand ascultam o opera de Wagner sau o simfonie by Brahms, sau muzica de camera de Beethoven ne face sa ne amintim de umanitatea noastra comuna, impartasita, constiinta adanca comuna, constiinta empatica care, dupa cum afirma neuropsihiatrul McGilchrist, e puternic inradacinata in emisfera noastra dreapta. Iar pentru cei ce traiesc in conditii inumane din cauza bolii mentale, fara adapost sau incarcerați, muzica si frumusetea ei le ofera o sansa de a transcende lumea din jurul lor, de a-si aminti ca inca au abilitatea de a trai ceva frumos si ca umanitatea nu i-a uitat. Si scanteia acelei frumuseti, a acelui umanism se transforma in speranta si stim ca, fie ca alegem calea muzicii, fie a medicinei, e primul lucru pe care trebuie sa-l implementam in comunitatile noastre, in auditoriul nostru, daca vrem sa le insuflam vindecarea din interior.

As dori sa inchei cu un citat de John Keats, poetul romantic englez, un citat faimos pe care, sunt sigur, toti il cunoasteti. Si Keats a renuntat la cariera in medicina pentru face poezie, dar a murit cand a fost cu un an mai in varsta decat mine. Keats a spus asa: „Frumusetea e adevar si adevarul frumusete. Asta e tot ce stii pe Pamant si tot ce trebuie sa stii.” (Muzica) (Aplauze)

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *