Vindecare si autovindecare

Ce ne dorim cu adevărat? Poate, să fim iubiți și atunci când nu suntem perfecți…

Uneori, e nevoie să trecem prin momente de deconstrucție interioară. Când mergem spre următorul nivel și nimic nu mai e cum era înainte. Totul devine haotic și nu mai suntem aceeași persoană ca acum câțiva ani, câteva luni, câteva săptămâni chiar.

În mijlocul unui astfel de proces de deconstrucție, am realizat încă o dată că ceea ce îmi doresc cel mai mult când trec printr-o astfel de perioadă este să mă simt iubită, indiferent cum sunt și prin ce trec. Și atunci când sunt jos, împrăștiată în toate părțile, haotică, tristă, deprimată sau furioasă. Și da, cred că fiecare dintre noi își dorește să fie iubit nu doar atunci când viața îi e perfectă, totul este la locul lui, se simte minunat și totul pare a fi în control. 

Dacă am înregistrat de mici programul că trebuie să facem ceva anume și să fim într-un anumit fel ca să fim iubiți, atunci foarte probabil viața ne-a fost o continuă presiune de a demonstra perfecțiunea. Perfecțiune în tot ceea ce facem. Chiar dacă nu ne simțim perfect, să demonstrăm că suntem perfecți. Că totul e perfect mereu, atât de perfect că nu mai recunoaștem nici față de noi înșine adevărul. Pentru că doar așa am crezut că putem să fim iubiți. Și ne-am chinuit să demonstrăm perfecțiunea, dezvoltând în același timp dorința secretă de a fi iubiți mai ales atunci când nu suntem perfecți. Unii dintre noi ne sabotăm viețile ca să obținem acea iubire. Copilul din noi, în gândirea lui magică, ar face orice pentru a fi iubit.

Deunăzi, în prezența celei mai dragi persoane din viața mea de acum, mi-am permis să nu fiu perfectă. Am început să urlu și să arunc în stânga și în dreapta cu tot ce-mi venea la îndemână. Tocmai intrasem în contact cu partea din mine care a simțit mereu o presiune uriașă de a fi într-un anumit fel. În timp ce urlam, partea din mine care avea nevoie de eliberare îmi vorbea în gând:

„Nu, nu sunt perfectă. Da, am tensiuni în mine pe care vreau să le scot din corp. Da, urlu din gură de șarpe pentru că nu mai vreau să par perfectă. Da, am dreptul ăsta chiar dacă oamenii se așteaptă de la mine să fiu mereu la înălțime. Nu, nu sunt mereu la înălțime. Ce înseamnă să fii la înălțime? Nu pot fi la înălțime și în umanitatea și fragilitatea mea?”

Și da, îmi doresc, ca fiecare ființă de pe Pământ, să fiu iubită și în cele mai delicate momente și în cele mai fragile părți din mine. Nu doar atunci când sunt conținută, aliniată și transmit claritate și putere celor din jur. Îmi doresc să fiu iubită când sunt haotică, fragilă, confuză, schimbătoare, furioasă, tristă, instabilă emoțional. Când sunt de nesuportat.

Și pentru prima dată în viața mea, în mijlocul crizei teribile de urlat și de aruncat cu tot ce mi-a venit la îndemână pe jos, în timp ce lacrimile mă înecau și nu știam dacă să le las să iasă sau nu, din cealaltă parte a camerei unde furia mea l-a împins pe celălalt, am auzit pași. Care, pentru prima dată în viața mea într-o astfel de situație, se apropiau de mine și nu se depărtau. Veneau spre mine să ma cuprindă, cu tot haosul meu. Am simțit că primesc exact ceea ce aveam nevoie în acel moment. Apropiere și nu depărtare. Acceptare și nu judecată. Și așa mi s-a rescris scenariul. Și așa am vindecat o rană mare. Am plâns cum nu am mai plâns de mult și m-am lăsat îmbrățișată. Am primit îmbrățișarea care mi-a spus că sunt în regulă și când sunt „varză” și că nu trebuie să fac ceva într-un anumit fel pentru a fi iubită. Că pot să fiu întreagă, că pot să las tensiunea să plece din corp și să ma relaxez în tot ceea ce sunt, fără să mai ascund ceva din mine, fără să ma prefac, fără să pun presiune pe mine.

Da, teoria spune că noi suntem cei care trebuie să ne iubim mai întâi. Dar, cumva, știm cu toții că ne e mai ușor să ne iubim pe noi, în cele mai joase momente și cele mai întunecate colțuri ale sufletului, după ce am fost iubiți de altcineva. Necondiționat, fără presiune, fără pretenții, așa cum ar fi trebuit să ne iubească părinții noștri dar n-au știut. După ce suntem văzuți cu adevărat, ne e mai ușor. Ne reconectăm la iubirea Sursei, care era acolo mereu, dar nu putea fi simțită pentru că o parte din noi simțea că nu o merita. Uneori, avem nevoie de cineva să ne fie poartă și canal de reconectare. Ca să ne vedem prin ochii Adevărului. Ca să începem să fim cu adevărat acolo, prezenți pentru noi înșine. Și să fim acolo pentru alții, în cele mai de jos momente ale lor.

Pentru asta, tot ce trebuie să facem este să încetăm să ascundem de noi înșine partea vulnerabilă din noi. Partea aceea fragilă, de care ne e rușine pentru că e „varză”. Undeva, cândva, într-o buna zi, cineva nu va mai fugi de ea. Se va opri să o îmbrățișeze, iar ea nu va mai simți că este prea mult sau prea puțin. Și își va găsi locul, pentru prima dată, acolo unde aparține, la loc de cinste în inima noastră.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

2 comentarii

  1. Foarte frumos scris articolul, big like!

    1. Multumesc, Daniela!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *