cat de fidel esti adevarului din tine
Aceasta e intrebarea la care ma raportez de cateva saptamani incoace. Simt ca incep sa ajung din ce in ce mai mult la acel miez din interiorul meu care imi poate permite ca, in orice situatie, sa declar, dintr-o sinceritate dezarmanta fata de mine insami, ce simt intr-un anumit moment, fara sa-mi pese daca cineva se supara sau nu pe mine.
Insa in acest punct se iveste urmatoarea intrebare: ar trebui sa ne pese sau nu de eventualele consecinte ale unei astfel de asumari de putere personala? Putem rani sau nu pe cei din jurul nostru prin aceasta atitudine?
Putem sa ne aflam in stadiul in care, dupa ce timp de ani de zile ne-am tinut lumina sub obroc cu orice pret si am innabusit inca din fasa orice farama de adevar interior care cauta cu disperare sa iasa la suprafata, sa exprimam ceea ce simtim mult mai raspicat decat ar trebui, debordand de prea multa furie a copilului niciodata auzit sau prea putin bagat in seama, fara pic de respect fata de sentimentele celorlalti. Ca si cum, prin a spune acum si aici ce credem, cu toata agresivitatea de care suntem in stare, putem razbuna toti anii in care ne-a fost rusine pentru simplul fapt ca aveam un punct de vedere.
Si cred ca asta poate, intr-adevar, rani foarte multa lume, inclusiv pe cei care ne sunt cei mai dragi. Probabil ca ar trebui, pentru un timp, sa ne privim in fata furia. Sa devenim prieteni pentru o perioada si sa invatam sa-i dam glas. In singuratate, acolo unde nu putem rani pe nimeni.
Abia apoi sa invatam sa exprimam ceea ce simtim intr-un mod respectuos fata de cei care, probabil, au aceleasi provocari de a se exprima pe sine ca si noi insine.
Cum putem face asta? Iata cateva sugestii pe care vi le pot oferi, din perspectiva propriului meu proces:
In primul rand, evitand comunicarea de tip claxon (tu, tu, tu) folosind multi de “eu” in ceea ce spunem: eu cred, eu simt, eu consider.
In al doilea rand, dezvoltandu-ne capacitatea de a ne asuma propriile proiectii din primul moment in care le facem: “Ma enerveaza foarte mult aceasta persoana, pentru ca e prea increzuta.” (este clar o proiectie a propriei lipse de incredere sau a propriului mod de a poza in ceva ce nu suntem, atunci cand ne simtim nesiguri ).
In al treilea rand, cautand sa nu ne mai mintim atat de mult precum o facem de obicei. Aici este vorba de mult lucru cu propria persoana, pentru a ne permite cu adevarat sa ne construim o putere personala autentica, care nu poate veni decat din vulnerabilitatile noastre si nu dintr-o constructie artificiala, proiectata si executata cu scopul de a ascunde cine suntem in esenta noastra.
Si cand ajungem la acest miez al nostru, putem percepe cu usurinta faptul ca acest adevar interior, atunci cand este exprimat dintr-un loc de profund respect fata de propria persoana si fata de ceilalti, este ca un parau cu apa proaspata dupa o zi intreaga de mers prin arsita desertului. Ne putem adapa din el, in egala masura, noi cei care ii dam glas, dar si cei care il asculta. Pentru ca ofera aceeasi forta vitala tuturor celor care vor sa bea din el. Pentru ca este cea mai curata expresie a curajului de a fi unic si de a apartine prin unicitatea ta. Este un mod minunat de a ne asuma maretia si de a ii incuraja si pe ceilalti sa faca asta. Persoana care te-a ascultat exprimandu-ti adevarul interior va sti, la randu-i, cum sa faca asta atunci cand ii va fi imperios necesar sa o faca. Ceea ce ai facut tu nu va fi niciodata uitat. Va fi mereu reamintit de cei care sunt in acelasi proces de exprimare autentica a sinelui.
Ce facem insa daca, si in aceasta situatie, cei din jurul nostru se supara atunci cand noi ne exprimam adevarul nostru interior?
Probabil va trebui sa ne reamintim din cand in cand ca nu putem fi 100% responsabili pentru un proces in care sunt implicate doua persoane. Doua persoane, fiecare cu cate un copil interior care mai de care mai plin de rani sufletesti. In functie de cat de mult stim sa avem grija de acest copil din interior, putem invata mai repede sau mai incet sa ne exprimam autentic si sa primim autenticitatea exprimarii altor persoane.
Pentru ca atunci cand ne suparam pe cineva, intram fara indoiala in acel loc de copil furios, abandonat, ale carui nevoi nu au fost ascultate, care nu a primit validarea de care a avut nevoie si caruia nu i s-a spus: “Ai fost vazut. Esti important.” Cred cu tarie ca atunci cand cineva se supara, are nevoie sa acorde mai multa atentie acestui copil interior. Iar asta este cu totul si cu totul responsabilitatea fiecaruia.
