Capcanele autorității interioare
În procesul de împuternicire și accesare a propriei autorități interioare, am identificat o etapă intermediară pe care eu o numesc “iluzia împuternicirii.” Un fel de împuternicire falsă, printr-o iluzie. Am trăit-o personal acum niște ani, de-asta vă zic despre ea.
Cu alte cuvinte îți alegi, în mod inconștient, o iluzie (spirituală, relațională, romantică, politică etc) și începi să te ții cu dinții de ea și să crezi în ea orbește, împotriva tuturor argumentelor logice și oricărui sentiment al realității. Vrei cu orice preț să devină realitate, crezi de fapt că este cea mai înaltă realitate, te încăpățânezi în ea până în pânzele albe și ești dispus să o susții până dai cu ea în gard. Și cu ea și cu tine.
Timp în care ți se pare că ești super împuternicit pentru că, nu-i așa, nimeni și nimic nu te poate clinti din determinarea ta. Fără să te poți opri să îți pui niște întrebări simple: “De ce vreau asta cu orice preț? De unde atâta îndârjire? De ce mă încăpățânez atât de tare?”
Ideea e însă că, atunci când ești prins în iluzie atât de tare, nu te poți opri. Pentru că, dacă te oprești, înseamnă ca ai dat greș iar asta spune ceva despre tine la nivel personal.
Abia când ajungi la capătul iluziei și începe să cadă vălul și să vezi motivul real (de obicei sfâșietor de dureros) pentru care te-ai prins în iluzie de la bun început, poți începe etapa de împuternicire reală. În adevărul ăla necruțător, dar care te vindecă și te repune pe picioare, pe teren solid de astă dată.
Da, căderea iluziei este devastatoare. Dar merită toți banii. Este singura cale de a te împuternici cu adevărat.
P.S. Orice asemănare cu evenimentele pe care le trăim zilele acestea este pur întâmplătoare…




