Suntem atat de indoctrinati de iluzia fericirii garantate celui mai puternic in aceasta viata, incat ne este foarte greu sa fim vulnerabili, chiar si atunci cand suntem in siguranta sa o facem. Ne-am insusit acest lucru ca pe un comportament de supravietuire, de la parintii nostri si adultii din jur, care au fost cu totii ingrijorati de siguranta noastra. In mod paradoxal insa, cu toate ca ne este frica de vulnerabilitate si de postura de om slab, tanjim cu totii dupa intimitate si dupa a fi vazuti si acceptati asa cum suntem.
Fiindu-ne insa frica sa-i lasam pe altii sa patrunda in interior, ne dorim sa ne simtim suta la suta in singuranta cu ceilalti inainte de a renunta pentru cateva clipe la sistemele noastre de aparare. Acest lucru se intampla datorita convingerii ca ceilalti ne pot rani atunci cand noi lasam garda jos.
E adevarat ca oamenii pleaca, se indeparteaza, ne parasesc, ne judeca si ne critica. Asta este parte din viata. Si da, aceste lucruri presupun multa suferinta. Dar suferinta este de cele mai multe ori autoindusa, prin povestile pe care ni le spunem noi insine.
Si din aceasta cauza, ne transformam intr-o minge si refuzam sa mai riscam expunerea. Alternativa este sa ne deschidem si sa riscam tot, din nou si din nou. O asemenea atitudine inseamna insa ca ceva se poate intampla in fiecare moment. Este foarte greu sa acceptam asta pur si simplu.
Aspectul opus vulnerabilitatii nu este curajul ci izolarea in ranile si in povestile noastre. Antidotul este deschiderea.
Care cere curaj. Si nu pentru ca undeva afara este un monstru care asteapta sa ne sfasie. Este totul legat de noi, de modul in care se poate manifesta frica care izoleaza.
Din momentul in care intelegem profund faptul ca durerea psihica este autoprovocata, putem fi blanzi cu noi insine. Ne putem descrucisa bratele, deschide picioarele, putem infige picioarele in pamant si putem privi in sus. Si putem spune oricand si in orice conditii adevarul cel mai intim si mai profund.
A fi vulnerabil inseamna a-ti spune adevarul. Nu “Adevarul” cu A. Nu adevarul altora. Nu adevarul de tip “Toata lumea stie”. Ci adevarul care provine din “Iata cum este asta pentru mine si iata ce voi face cu acest adevar.”
De cele mai multe ori, incercam sa ne aparam adevarul, in iluzia ca astfel mentinem controlul si sentimentul invulnerabilitatii. Cand spunem, de exemplu: “Sunt foarte trist.”- aceasta este o afirmatie vulnerabila. Insa cand incepem sa descriem lucrurile in legatura cu care suntem tristi, incepem sa intram in povesti. Si de cele mai multe ori sfarsim prin a ne proiecta tristetea in afara noastra, considerand ca este rezultatul actiunilor celorlalti.
A spune adevarul nostru este un concept interesant. Pentru multi asta inseamna “Sa regurgitez la infinit aceleasi povesti” pentru ca in sfarsit ceilalti sa fie de acord cu mine. Insa a-ti spune adevarul nu inseamna sa-i corupi pe ceilalti spre a adopta pozitia ta. Inseamna sa te deschizi la ceea ce se afla dincolo de povestea ta.
Vulnerabilitatea este aici si acum
…si nu este despre a povesti. Este despre a lasa sa iasa la suprafata ceea ce se petrece acum cu tine, fara explicatii. Asta sunt eu, in acest moment. Iar parte din mine, in acest moment, sunt emotiile care se intampla in interiorul meu. Nu descrierea emotiilor, nu a blama pe cineva pentru emotii, ci pur si simplu emotiile in sine. Atunci ne permitem sa fim in totalitate prezenti in acest moment.
Daca suntem capabili sa vedem si sa exprimam asta,vom observa de asemenea ca emotiile sunt trecatoare. Putem fi tristi, plictisiti, plangaciosi, apoi plini de voie buna si cu adevarat optimisti. Dar numai daca ne putem scufunda in ceea ce simtim cu adevarat, fara sa ne agatam de realitatea nesfarsita a povestii noastre.
A renunta sa te mai pazesti pe tine inseamna sa fii capabil sa contii si sa impartasesti realitatea ta personala, dintr-un anumit moment, fara a o filtra prea mult. Insa ne este foarte greu sa facem asta, pentru ca intentia noastra de a ne trai emotiile nu are consistenta in fata conditionarii noastre. Am auzit peste tot, copii fiind, de la adultii carora le era frica de intimitate si de emotii: “Ai tot ceea ce-ti trebuie! De ce esti trist?”
Si asta este o alta poveste…din infinitatea de povesti pe care ni le spunem despre noi si despre lume…
