Transformarea ca doliu: video cu Mihaela Marinaș

Transformarea ca doliu

Salut tuturor, sunt Mihaela Marinaș. Reiau seria de video-uri pe care am început-o acum ceva timp, cu un subiect care mi-a fost adus în atenție într-o discuție cu cineva foarte drag mie. Și mi-am dat seama că am trecut prin exact același proces vara aceasta și mă întorc acum dintr-un proces de transformare foarte profund și vreau să vorbesc despre asta astăzi foarte pe scurt și să ofer câteva idei de bază despre transformarea ca doliu.

Aceste procese de trecere de la o etapă foarte mare a vieții la o altă etapă mare a vieții, acest proces de închidere și deschidere, de sfârșit și început, și aceste tranziții foarte mari prin viață care se simt ca un doliu foarte profund. Și vreau să normalizez acest lucru, faptul că este normal să simți doliu și este natural să fie așa, pentru că adevărata transformare este natural să se simtă ca un doliu.

Pentru că ceea ce se întâmplă, de fapt, în profunzimile acestui proces, este că creșterea noastră într-o nouă frecvență trece prin eliberarea vechii identități, care ne-a ținut în siguranță ani de zile. Exact eliberarea acestei identități este ceea ce provoacă acest doliu și este foarte natural să fie așa. 

Este un proces căruia trebuie să-i acordăm spațiu în interiorul ființei noastre și să nu sărim pași, pentru că este cu adevărat important să ne oferim spațiu pentru a lăsa și să plece vechea noastră identitate, dar și pentru a ne lua la revedere de la ceea ce eram, de la tot ce a fost, de la tot ce nu a putut fi, iar aceasta este cel mai profund doliu, este mai puternic decât să ne luăm la revedere de la ceea ce a fost, să ne luăm la revedere de la ceea ce nu a putut fi în vechea noastră realitate și vechea noastră versiune. Și de la tot ce nu mai poate fi, tot ce nu a fost posibil, de la toate lucrurile pe care nu le-am putut controla, de la toate lucrurile care nu au depins de noi, de la lucrurile care au depins de alții, de la lucrurile care au depins de părinții noștri, de figuri de autoritate, de la care nu mai putem primi ceea ce ne-am fi dorit. Pe acolo ne trece un astfel de doliu și o tranziție atât de mare.

Ne întoarcem la versiunea copilului interior și la vechea noastră identitate, de care ne-am ținut, ne-am agățat cu dinții, pentru că e tot ce știam și tot ce ne-a ținut în siguranță. 

Iar scopul acestui proces de doliu este să descoperim o nouă siguranță, în versiunea noastră mai extinsă și mai aliniată cu Sinele nostru real, dincolo de rănile copilului interior. Este foarte important ca atunci când suntem în acest doliu să începem să lăsăm spațiu pentru ceea ce devenim, dar până ajungem acolo, există un vid între vechea etapă și ceea ce va urma, iar în acest gol este firesc și trebuie normalizat faptul că doliul ocupă mult spațiu în acest vid.

Și ceea ce trebuie să facem pentru a merge mai departe mai ușor, deși procesul nu este ușor la nivel uman, dar putem merge mai departe mai lin, este să lăsăm loc pentru acest doliu pentru tristețe, pentru plâns, să ne luăm dreptul la acest doliu și aș vrea, de asemenea, ca noi, cei care facem această muncă, să normalizăm dreptul la doliu de tranziție, pentru că nu este normalizat. În lumea în care trăim, ni se sugerează mereu că este ceva în neregulă cu noi atunci când suntem triști. Dacă nu ni s-a întâmplat ceva ce este perceput ca șocant în realitatea umană, atunci suntem etichetați că este ceva în neregulă cu noi, pentru că știți discuțiile acelea, dar de ce ești tristă, dragă, că le ai pe toate? 

În doliul de tranziție nu este vorba despre ce ai și ce nu ai, ci despre un proces foarte profund care are loc în ființa ta, trecând de la o etapă la alta, de la cine erai la cine vei fi și nu contează ce ai și ce nu ai, în dimensiunea concretă a lucrurilor. Și nu este cazul să îngreunăm un astfel de proces de tranziție prin vinovăția care ne este sugerată din exterior, că nu ar trebui să ne simțim triști pentru că avem totul și nu ne lipsește nimic. 

Așadar, aceasta este treaba noastră cu noi, să ne asumăm acest drept de a simți acest doliu de tranziție care nu este ușor atunci când se întâmplă astfel de tranziții foarte mari de la o versiune la alta și de la o etapă a vieții la alta.

După care, desigur, încet, din acest loc, începem să intrăm în acel vid, pentru că din doliu vine vidul și din vid vine expansiunea. Prin acest vid începem să lăsăm să vină la noi licăriri ale noii linii temporale, cum spun eu, noua linie de destin, unde există loc pentru nou, pentru bucurie, pentru expansiune, pentru versiunea noastră care se extinde într-o nouă realitate. Și în momentul în care începem să percepem aceste licăriri de acolo, este foarte important să înțelegem încă un aspect și trebuie să dezvoltăm această capacitate de a permite acestor două realități să co-existe în noi:

Doliu pentru ceea ce a fost și bucuria pentru ceea ce va veni. Tristețe pentru tot ce este vechi și părăsește viața noastră și pentru versiunea noastră veche, împreună cu bucuria pentru ceea ce va veni, noul spațiu care va veni, oportunitățile care vor veni, viața care va fi trăită și primită prin noi, noile relații care vor veni, tot ceea ce ne va aduce o nouă etapă. 

Și este important să înțelegem și să simțim cum putem face acest lucru în același timp, pentru că în interiorul nostru nu putem trăi compartimentalizat și nu trebuie neapărat să încheiem etapa doliului pentru a lăsa să vină bucuria noii etape, nu trebuie să le delimităm foarte strict și să le compartimentalizăm foarte strict pentru că, de fapt, suntem mult mai complecși.

Și, de fapt, ceea ce se întâmplă este că uneori cele două realități se întâlnesc și simțim bucurie pentru ceea ce va veni și tristețe pentru ceea ce a fost și este normal să fim așa. Și este absolut natural să ne acordăm spațiul și dreptul de a face procesul în acest fel, în care dezvoltăm capacitatea de a trăi cu ambele realități în același timp. Și acesta este un aspect foarte important, să le lăsăm să co-existe.

Pot coexista. Nu trebuie să fiu blocat în doliu și să nu acționez pentru noua realitate, să nu acționez în direcția noii realități, pentru că aștept să se termine doliul și aștept ani de zile să se termine doliul. Nu trebuie să rămân blocat aici și, în același timp, nu trebuie să forțez să mă simt doar bine și fericit fără să mă mai simt trist.

Și pot face acest lucru foarte lin și foarte armonios și îmi ofer spațiu pentru ca cele două realități, linii temporale și linii ale destinului și versiunile mele să se contopească și să danseze una cu cealaltă. Și în acest fel putem face acest proces de tranziție mult mai ușor. Este un proces de tranziție inevitabil în viețile noastre.

Întreaga viață este o tranziție și o transformare, iar astfel de procese sunt inevitabile. Trecem prin ele de mai multe ori de-a lungul vieții, în tranziții majore. Și cei dintre noi care lucrăm cu noi ani de zile, trecem prin ele de mai multe ori printr-o astfel de decojire a ființei noastre, până când ajungem la esență.

Și asta am vrut să vă transmit, câteva idei, ca să nu facem procesul și mai dificil decât este la nivel uman, să-l facem mai lin și să normalizăm unele lucruri pe care societatea și anumite prejudecăți colective nu ne lasă să le normalizăm, dar este datoria noastră să facem asta și să trăim adevărata transformare așa cum este, ca un dar, dar și ca o mare bucurie și eliberare și ca o întoarcere acasă și ca o adevărată înrădăcinare în ceea ce suntem cu adevărat, ca o expansiune în același timp și ca toate aceste lucruri într-un singur loc, împreună. 

Asta am vrut să vă transmit pentru astăzi și vă doresc tranziții ușoare către ceea ce tranziționați fiecare dintre voi. Și să ne revedem pe Cale!