Oricat de cliseica ar parea aceasta afirmatie intalnita in spiritualitate, stim cu totii ca sufletul meu, dar si sufletul tau se simt in largul lor atunci cand traiesc fara a oferi vreo explicatie.
Poate ca fara a constientiza, el indeplineste o serie de roluri.
Si tot el vibreaza la “auzul” unei vesti placute. Sufletul incalzeste un alt suflet pereche aflat in durere. Si se strange si se miscoreaza atunci cand calea care i se arata nu este cea care i se potriveste. El tremura, se cauta, incearca, renunta, continua sau se intristeaza.
Suflete, bun la toate…uneori, esti atat de neglijat de noi…
Stim doar ca esti acolo, insa nu actionam in directia dezvoltarii tale. Si te uitam pana in momentul in care ne fortezi sa ne intoarcem la tine. Oare nu este paradoxal ca ajungem sa ne reintoarcem la cel mai firesc element al fiintei noastre abia dupa ce l-am ranit sau neglijat suficient? Mai mult decat atat, reintalnirea noastra ajunge sa aiba loc folosind o serie de “tehnici” deoarece nu gasim naturalete in acest act.
Si atunci te intreb: ce putem face pentru a fi mereu in contact cu tine? Cum putem actiona pentru a nu ajunge in acel punct in care distanta dintre noi este deja prea mare? Cum ne putem intoarce la tine cand pasii nostri merg intr-o directie opusa decat cea aleasa de tine?
Sunt sigura ca nimeni nu poate oferi nimanui vreo solutie. Cumva, fiecare cunoaste acest raspuns pentru el insusi. Trebuie doar sa faca putina liniste in propria fiinta pentru a lasa glasul stins al inimii sa rosteasca ceea ce are de spus. Si sunt sigura ca uneori il vom auzi atat de greu precum in momentul in care avem impresia ca cineva ne striga, iar atunci cand ne intoarcem vedem ca nu este nimeni in spatele nostru. Si la fel de sigura sunt ca alteori nici macar nu-l vom putea simti din cauza tensiunilor sau gandurilor care ne apasa.
In ciuda tuturor acestor fapte, el isi va gasi calea. Iar daca modalitatea in care sufletul vrea sa isi faca simtita prezenta nu este deloc cea dorita de noi, acest lucru poate fi exprimarea dorintei sale de a fi observat si imbratisat. Poate ca el striga a recunoastere prin intermediul unei boli sau prin intermediul unei relatii distructive. Cu siguranta acestea nu reprezinta cele mai placute experiente pe care le putem trai. Insa in momentul in care el decide sa-si faca astfel prezenta, inseamna ca l-am lasat deoparte pentru prea mult timp.
Chiar daca am mentionat ca nu ne putem oferi sprijinul din acest punct de vedere, mi-ar placea ca in finalul acestui articol sa ne oprim o clipa cu totii pentru a ne intreba ce putem face pentru miezul fiintei noastre. Cu ce il putem mangaia si inveseli? Care este hrana de care are nevoie, dar pe care am uitat sa i-o oferim? Care sunt cuvintele pe care isi doreste sa le auda si care sunt chipurile pe care doreste sa le priveasca? Ce putem face pentru a-i oferi binecuvantarea noastra chiar in acest moment?
