Renasterea

Azi noapte am visat ca ma desparteam de cochilia mea. Si eu si cei din jurul meu. Si lasam in spate o plaja plina de cochilii rupte in doua.

Apoi, ne suiam pe un deal si ne uitam la ele pentru ultima data, multumindu-le ca au permis ca, sub adapostul lor, sa se coaca ceea ce era de copt.

Sa creasca ceea ce era de crescut. Sa se izoleze ceea ce era de izolat si sa se scormoneasca ceea ce era de scormonit. Si mai ales, sa se vindece ceea ce era de vindecat.

Apoi, ne-am intors cu totii cu spatele la plaja plina cu ranile noastre vechi.Venise momentul sa le lasam in urma. Sa mergem spre un nou orizont, spre un nou inceput. Fara carapace, fara cochilie.

Un inceput in care sa simtim fiecare adiere de vant si fiecare furtuna direct pe piele. Fara paravan. O noua viata in care lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie iar realitatea merita pretuita pentru ce este ea.

Un inceput departe de perceptiile vechi si de cine ne-am obisnuit sa fim. O viata cu noi posibilitati, neimaginate pana atunci, dinauntrul cochiliei noastre.

Pe masura ce ne departam de cochilii, am vazut multi copii venind pe plaja si facandu-si coliere din ele. I-am vazut jucandu-se cu durerea noastra, si am inteles de ce copiii sunt maestri nostri. Pentru ca ei au aceasta putere.

Ei alchimizeaza durerea in bucurie, suferinta in joc. Jucandu-se cu colierele, au inceput sa strige la noi: “Puteti sa mergeti, durerea voastra a fost o iluzie.”

Totul a devenit luminos, iar noi am mers atat de mult, tinandu-ne de mana, incat din cochiliile noastre nu a mai ramas nici macar o amintire.

Totul este nou si miroase a proaspat. Pasim acum pe nori albi, iar pe fiecare norisor se afla un sevalet. Sevaletul vietii noastre. In loc de cochilie avem aripi. Am inceput sa inmuiem aripile albe in  nenumaratele culori de langa sevalet. Si sa asternem pe sevalet noul destin al fiecaruia.  In cercuri si spirale, totul capata un sens.

Da, a meritat sa ma nasc a doua oara dintr-o cochilie.