Plimbarea mea cu Dumnezeu

Bunicii ma duceau in fiecare duminica la biserica si m-au crescut cu frica de Dumnezeu. La propriu. Am invatat sa ma rog, dar rugaciunea nu avea putere pentru mine pentru ca nu credeam in ea. Pentru mine rugaciunea insemna o subpozitionare al carei sens nu il intelegeam. Si pleca de la premisa ca pentru a primi ceva trebuie sa fiu iertata pentru pacatele mele. Dar atata timp cat imi parea dificil sa ma iert eu pe mine cum putea altcineva sa o faca?

Intuiam uneori ca rugaciunea trebuia sa fie ceva mai mult decat simteam eu atunci.

Si tot intuitia imi spunea ca Dumnezeu nu e atat de departe in ceruri cum imi povesteau bunicii. Ca era mult mai aproape de mine, de noi.

Am inteles la un moment dat ca fiecare om are o scanteie divina. Si am dorit sa o gasesc. Pe a mea si a altora. Stiam ca toti o avem, ca e acolo, ascunsa bine sub ego, sub toate judecatile, resentimentele si negativismul pe care il experimentam zilnic. Si, ca orice lucru pe care mi l-am dorit suficient de mult, l-am descoperit.

Acum stiu ca fiecare avem calea noastra prin care ajungem la spiritul nostru si ca nu exista o reteta. Ca trebuie sa o descoperim singuri pentru ca sa o cunoastem si pretuim suficient.

Din dorinta imensa de a descoperi Universul, creatia si tot ce e dincolo de aparente am cautat, am experimentat si trait sentimente, relatii, experiente. Am aflat acum ca orice activitate creativa care iti face placere e de fapt o manifestare a spiritului tau divin. Poate fi dansul, muzica, rasul, pictura, plimbarea. Pentru Osho, alergarea era o foarte puternica meditatie. De altfel, Osho a dezvoltat cateva sute de metode de meditatie ceea ce demostreaza ca atingerea acelei stari in care mintea se linisteste si ramane doar spiritul e specifica fiecarui om.

In urma cu cativa ani, in natura, am incercat o astfel de metoda, fara nici o initiere si am trait unul dintre cele mai intense momente din viata. Si datorita acelui moment am cautat, nu stiam ce, dar gustasem ceva minunat, acea clipa pentru care merita sa traiesti o viata.

Dupa mai multe experiente am descoperit intr-o zi propria mea meditatie. Care imi da o imensa bucurie, ma face sa-mi doresc acel moment, ma copleseste, ma inalta, ma umple de sentimente pozitive. E vorba de plimbarea mea cu Dumnezeu.

In fiecare zi il invit pe Dumnezeu sa ma insoteasca intr-o plimbare. Pe malul marii, intr-un loc minunat, plin de lumina si caldura, simt apa si nisipul pe picioare, simt soarele cum imi incalzeste trupul dar mai presus de orice simt iubirea lui Dumnezeu cum se revarsa asupra mea. Simt cand imi ia mana si imi daruieste energia lui, simt bunatatea lui. Si atunci vorbesc. Nu ma plang, nu il rog sa ma ierte, nu cad in genunchi. Ii multumesc pentru tot ceea ce am primit in viata si in acea zi, pentru oamenii pe care i-am intalnit, pentru lectiile pe care le-am invatat, pentru toate minunile si darurile pe care le primesc zilnic.

Si ii spun ce-mi doresc, la ce ma gandesc, cum vreau sa fie lucrurile in viata mea. Si toata aceasta conversatie e la fel de deschisa ca fata de un prieten. Dumnezeu nu spune nimic. Niciodata pana acum. Dar ma asculta, ma mangaie pe par uneori, sau ma saruta pe frunte. Si imi daruieste. Imi daruieste minuni zi de zi. Minuni ce sunt strans legate de discutiile noaste. Uneori, din agitatie mintii mele nu imi duc plimbarea pana la capat. Dar Dumnezeu are rabdare, ma asteapta sa ma intorc si sa ne reluam plimbarea.

Uneori ramanem amandoi pe varful unui munte, intr-un loc minunat, in care timpul se opreste, mai ramane doar frumusetea a tot ceea ce ne inconjoara. Si Dumnezeu tace. Si e atat de multa liniste incat uneori raman si eu in tacere. Dar acele momente imi dau o forta surprinzatoare, bucurie, motivatie si o pofta de viata imensa.

Articol scris de Monica Ducu