oare-stim-sa-mai-simtim-iubirea
Spiritualitate

Oare stim sa mai simtim iubirea?

oare-stim-sa-mai-simtim-iubirea
oare-stim-sa-mai-simtim-iubirea

Ma intreb daca sfidez divinul din fiecare dintre noi daca adresez aceasta intrebare.

Pe de alta parte, insa, trista negatie venita sub forma unui raspuns care se vrea rapid inlocuit de mintea constienta cu ceva pozitiv si plin de speranta isi face aparitia.

Ca fiinte preocupate de procesul de dezvoltare personala si de propria evolutie spirtuala, avem tendinta de a oferi acestui termen abstract o serie de alte semnificatii, venite din niciunde si ajungand direct in sufletele noastre.

O sa va impartasesc o intamplare al carui personaj am fost. Acum doi ani, din cauza unor pastile administrate gresit in urma unei raceli, sora mea a suferit o complicatie la pancreas.

Fiind atat de sigura ca exista o cauza emotionala a acestei afectiuni, i-am facut o lista cu posibilele blocaje emotionale si mentale pe care le are.

In durerea sa, ea asculta o serie de cauze despre care nu-si dadea seama daca ii apartin, tonul meu intrebator avand doar rolul de a accentua starea deloc placuta pe care o resimtea.

Iar acum, dupa doi ani, ma intreb:

In loc sa deschid o carte si sa o intreb cand a simtit furie ultima data, nu ar fi fost mai uman, mai simplu si chiar mai spiritual in acelasi timp sa-i ofer afectiunea si imbratisarea mea spunandu-i ca voi fi alaturi de ea?

In loc sa o incurajez sa sape in adancimea fiintei sale, nu ar fi fost un act de compasiune sa ii ofer sprijinul meu si atat?

Ce este iubirea, de fapt?

In urma acestei intamplari, dar mai ales din perspectiva din care privesc lucrurile acum, am certitudinea ca tocmai atunci cand credem ca ne oferim numai iubirea, de fapt, actionam cu o raceala deloc umana, cu o superioritate care din start il pune pe celalat intr-o pozitie nefavorabila, umila, inferioara…

Prin aceste fapte nu contest existenta unor blocaje la nivelul emotional, ci pur si simplu fac un apel catre fiinta noastra si catre atitudinea usturatoare pe care o afisam deseori in astfel de situatii.

Suntem ca niste judecatori aspri care ii ofera prezumtia de vinovatie acuzatului care nici nu a inceput sa-si rosteasca povestea.

Suntem ca niste parinti care aleg sa isi paraseasca fiii exact in momentele in care au nevoie de sprijinul nostru, ducand o naiva lupta…

Toate acestea ma determina totusi sa-mi dau dreptate daca ma intreb acest lucru: Oare mai stim sa mai simtim iubirea?

Aceea adevarata, autentica, profunda si intensa, inaltatoare si vulnerabila in acelasi timp?

Oare stim sa o mai simtim cu toata fiinta noastra, intr-un mod neprihanit, pur, deloc absurd?

Sau oare au inceput sa ne placa atat de mult rolurile de invatatori pe care le jucam atat in fata noastra, cat si in fata celorlalti incat ne permitem sa absentam constant la lectia despre iubire?

Si oare vrem cu adevarat sa ramanem repetenti la aceasta materie atat de subtila si mareata prin invatamintele sale doar pentru ca avem impresia ca deja ne depasim profesorul?

Ma sfatuiesc si va sfatuiesc: data viitoare, in ziua aceea insorita sau plina de nori in care mama, partenerul sau colegul isi plange suferinta, inainte de a-i judeca rece, am putea sa incercam sa le oferim cuvintele sau imbratisarea noastra.

Poate ca de fapt, aceasta este dragostea de care ei au nevoie. Si de care noi avem nevoie.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

2 comentarii

  1. maria spune:

    ADEVARAT! multumesc din inima, am avut reala nevoie de acest mesaj, a juns exact in locul in care trebuia sa ajunga.

  2. Nicoleta spune:

    sunt fana acestei teme, mai ales in ultima perioada.respect ft tare si apreciez libertatea cu care iti expui “incercarile” .. dupa mine, arata o mare putere.In ultima perioada am inceput sa intalnesc tot mai multi oameni care au puterea sa zica NU STIU, cu cea mai frumoasa inocenta.fara sa se simta vinovati.Legat de iubire, parerea mea ca incercarea de gasire a cauzei emotionale, a unei solutii si a incerca sa dai mintii un nou chip cioplit de rumegat, alunga insusi procesul de maturizare din acel moment, de purificare.ok, acceptam o boala, dar nu fara lupta, nu fara sa negociem la masa divina, nu fara sa facem troc cu smerenia si adevarul…Adevarul cere curaj/abandon si smerenie.mintea refuza bungee jumping-ul final.este ceea ce este….restul sunt pareri ale mintii stiutoare.
    adevarul e ca nu stim sigur nimic, doar presupunem; ceea ce stim sigur e ca intr-un anumit moment tratam cu iubire sau dispret un om/o situatie.

    love

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *