De ce se tem cel mai tare oamenii? De adevar. Ei se tem de adevar deoarece au invatat sa creada in atat de multe minciuni. Desigur, ei se tem si de minciunile in care traiesc. Cunoasterea ii face sa se simta in siguranta, indiferent daca este reala sau fictiva. Din pacate, ei ajung sa sufere, intrucat cred in ceea ce stiu, si aproape tot ce stiu este neadevarat. Lucrurile in care cred ei sunt simple opinii, pe care le transmit apoi mai departe copiilor lor. Si astfel, istoria se repeta si roata se rostogoleste mai departe, la infinit.
Prima minciuna in care au crezut oamenii a fost aceasta :”Eu nu sunt una cu Dumnezeu.” Din ea s-au nascut apoi noi si noi minciuni, pe care oamenii le-au crezut. In scurt timp, in mintea lor s-au adunat atat de multe minciuni incat acestea i-au coplesit, iar ei au uitat de divinitatea inerenta in ei. Oamenii au vazut frumusetea si perfectiunea lui Dumnezeu si si-au dorit sa fie la fel ca Acesta, sa traiasca in conformitate cu “imaginea perfectiunii”, dupa care au continuat sa caute aceasta perfectiune.
Oamenii sunt niste povestitori innascuti. Ei le spun copiilor lor povesti despre un Dumnezeu perfect, care ne judeca si ne condamna atunci cand gresim. Le spun povesti despre Mos Craciun, care ii rasplateste pe copii atunci cand sunt “cuminti”, adica “mai aproape de imaginea lui Dumnezeu”. Toate aceste mesaje sunt distorsionate. Nu exista un Dumnezeu care se joaca de-a justitia, la fel cum nu exista Mos Craciun. Toata aceasta cunoastere din mintea noastra este ireala.
E ca o reflexie distorsionata a propriei noastre fiinte. Noi ne temem de propria noastra reflexie. Imagineaza-ti ca te privesti in oglinda.Reflexia din aceasta pare copia identica a realitatii, dar o prezinta inversat: mana dreapta apare ca mana stanga in oglinda. Reflexia distorsioneaza intotdeauna adevarul.
Oglinzile din jurul copiilor le atrag acestora atentia. Copiii percep in ele propria lor imagine, dar distorsionata de starile lor de spirit si de sistemul convingerilor folosit pentru a-si justifica aceste perceptii. Adultii din jur le spun cine cred ei ca sunt, dar nu exista in afara o oglinda suficient de clara care sa reflecte cine sunt ei cu adevarat.
Toate oglinzile distorsioneaza realitatea.Oamenii proiecteaza asupra noastra ceea ce cred ei despre noi, si aproape tot ceea ce cred ei este o minciuna. Noi ii putem crede sau nu, dar copiii mici sunt inocenti si cred tot ce li se spune. Credinta lor este astfel investita in minciuni, carora le dau viata si putere.In scurt timp, aceste minciuni ajung sa le guverneze viata.
Exista o povestire despre Iisus Hristos. Pe cand le vorbea discipolilor sai, a vazut un om care era demn sa primeasca invataturile sale. El s-a dus la acesta si l-a invitat sa I se alature, dar omul i-a raspuns: “As veni, dar tatal meu tocmai a murit. Lasa-ma sa il inmormantez, si apoi te voi urma.”Iisus i-a raspuns: “Lasa-i pe morti sa isi ingroape mortii. Tu esti viu. Vino cu mine”
Cine intelege semnificatia acestei povesti isi da cu usurinta seama ca “mortii” sunt cei netreziti, care nu sunt constienti de sine. In esenta lui, orice om este viata, adevar si iubire, dar in decursul procesului de dresare, atentia lui este captata de visul exterior colectiv, care ii inoculeaza tot felul de convingeri. Incetul cu incetul, el devine astfel o copie a visului exterior. Altfel spus, el imita tot ceea ce invata de la ceilalti, nu doar convingerile, ci si comportamentul lor. In acest fel, el le imita nu doar cuvintele ci si ceea ce fac, ba chiar si starile emotionale.
Omul uita astfel cine este el cu adevarat si se lasa posedat de imaginea distorsionata pe care o reflecta cei din jurul lui. Procesul nu este foarte usor de inteles, dar poate fi rezumat de afirmatia ca egoul fals ajunge sa posede sinele real al omului. Egoul fals este eul sau virtual, care exista numai in mintea sa, in gandurile sale, dar cu care se identifica. Aceasta imagine de sine devine astfel extrem de puternica. Toti acesti ani de practica il transforma pe om intr-un maestru al imitarii si al minciunii. Din pacate pentru el, aceasta imagine distorsionata de sine se dovedeste propriul sau mormant, caci viata lui nu mai este traita de sinele divin. In acest caz, cine traieste aceasta viata?
Nu sinele real este cel care creeaza toate dramele si toate suferintele din viata noastra.Nu el este cel care spune ca:”Viata este o vale a plangerii, iar noi venim aici sa sa suferim”. Nu el ne judeca si ne pedepseste, invitandu-i inclusiv pe ceilalti oameni sa ne pedepseasca. Nu el ne abuzeaza corpul. Nu el este cel are se detesta singur si care viseaza toate acele lucruri ingrozitoare.
Nu, sinele superior a murit, si acesta este adevarul. Cum putem in acest caz sa ne redobandim viata? Cheia este luciditatea. Atunci cand redevenim lucizi, noi inviem din morti si reincepem sa traim. Traditia crestina afirma ca in ziua invierii Hristos se va intoarce din moarte si isi va arata intreaga divinitate lumii intregi. Acesta este motivul pentru care ne aflam in aceasta lume: pentru a invia din morti si pentru a ne reclama propria divinitate. A sosit timpul sa parasim lumea iluziei si a minciunilor si sa ne intoarcem la adevarul nostru primordial, la esenta noastra reala. A sosit timpul sa renuntam la minciuni si sa redevenim noi insine. In acest scop, tot ce trebuie sa facem este sa ne intoarcem la viata, adica la adevar. Iar luciditatea este cheia revenirii la viata.
“Al cincilea legamant”, Don Miguel Ruiz/Don Jose Ruiz, Editura Adevar Divin