Cu siguranta filmul de 10 este mai putin interesant decat filmul meum ar putea afirma oricare dintre noi. Si nu putem contrazice acest lucru.
In niciun caz nu se pune problema de a fi vrednic in dragoste. Desigur, acesta e chiar specificul gratiei, nimeni n-o merita. De aceea se si numeste gratie. Ajunge la noi cand ne asteptam mai putin-cand suntem la capatul puterilor si nu vedem cum am putea merge mai departe, ajungem la o raspantie si dam peste ea. Ne impiedicam, ne prabusim si ne trezim in gratie. Gratia ne inconjoara in fiecare clipa, dar o simtim doar in rare momente. Este adevarata stare a Universului. Dupa cum spunea Suzuki Roshi “Vino sa te plimbi cu mine in ploaie. Dar nu te grabi. Ploua peste tot.”
Ce ne tine la distanta de ploaia blanda a gratiei? E propria noastra obsesie, interminabila, care tine cat e ziua de lunga, cea cu eu, pe mine, al meu. Ne trezim dimineata si imediat incepem sa lucram la scenariul “filmului despre Mine”: Ce sa fac? Unde sa ma duc? Cum voi ajunge acolo? E suficient din asta? Este prea mult? Ce se va intampla? Ce sa imbrac? Cum arat? Oare ii place de mine? De ce nu-i place? Tot asa, cat e ziua de lunga. Filmul despre Mine. Ii scriem scenariul, il regizam, il producem si ne instalam in el ca protagonisti.
Scriem cronici, pe care apoi le citim si cadem in depresie. Apoi mergem la culcare, iar a doua zi o luam de la capat. Am vazut aceste secvente de atatea ori. Si totusi, de fiecare data cand deschid televizorul, e invariabil acolo: pe mine, mie si lucrurile mele.
Treptat (un cuvant-cheie) si inevitabil (alt cuvant-cheie), practici spirituale cum sunt incantarea elimina aceasta versiune subiectiva a vietii, dizolvand lent atasamentele care ne fac sa ne simtim separati de oamenii din jurul nostru, separati si decuplati de la frumusetea care ne locuieste inimile. Tot ce facem in viata e conectat la toti si la totul din jur, dar pentru ca suntem inchisi in propria noastra lume marunta, atunci cand incercam sa ajungem la o alta persoana, singurul lucru pe care reusim sa-l atingem este propria noastra versiune privind respectiva persoana, asa cum tot ce ating ceilalti este propria lor versiune despre noi. Foarte rar ne atingem cu adevarat reciproc.
Intr-o anumita masura, noi toti locuim in propriul nostru univers. Trebuie sa devenim constienti de maniera in care functioneaza aceste programe ale noastre, de modul in care ne pigmenteaza existenta si ne decupleaza de la legatura cu alte persoane, pe care, in consecinta, le vedem doar de la distanta, din spatele baricadelor noastre private.
Toata lumea vine cu incarcatura propriului trecut si isi duce incarcatura propriului viitor, in fiecare clipa. Traim cu gandul ca suntem cel mai important lucru din Univers si ca toti ceilalti exista in raport cu noi. Ma uit la tine, vad modul in care te imbraci si cum iti porti parul, iar in minte imi vin o multime de ipoteze inconstiente despre cine esti. De fapt, nu e vorba de cine esti, ci doar de versiunea mea cu privire la tine. Asa procedeaza fiintele umane.
Buddha spunea ca a face comparatii este ultimul lucru pe care ar trebui sa-l facem utilizandu-ne gandirea. Facem mereu comparatii: “E mai importanta ca mine. El e asta. Ea e asa si pe dincolo.” Cat e ziua de lunga, ne vedem prin ochii altor oameni.
Krishna Das, “Cantarile vietii. In cautarea aurului inimii”, Cartile Elena Francisc
