Teama de a fi fericiti este atat de subtila incat o ascundem atat de bine chiar si fata de noi insine.

Oricat de abstracta si usor trecatoare ar parea aceasta notiune, putem afirma cu certitudinea bratelor deschise si a glasurilor hotarate: ,,Da, am simtit fericirea.” Si oricat de incurcat ar fi drumul de dezvoltare personala pe care il batatorim, stim ca am facut macar o data un popas la adresa fericirii, i-am ascultat povestea si la randul nostru i-am impartasit-o pe a noastra.

Daca cineva ne-ar spune ca se confrunta cu o inevitabila teama de esec, nu ni s-ar parea ceva iesit din comun. Insa de ce sa ne temem de fericire?

Ce se intampla cu momentele in care desi aceasta ne zambeste larg si sta chiar in fata noastra, noi alegem sa ne legam la ochi si sa pornim in cautarea ei, jucandu-ne de-a v-ati ascunselea cu cea care ne poate fi cel mai mare aliat?

Fara sa intelegem de ce, suntem purtatorii unui mesaj care ne indreapta impotriva noastra. In momentele in care am simtit ca imbratisam fericirea si mai ales cand ne-am asigurat ca este reala, ne-am indepartat atat de tare incat nu mai reusim sa o vedem nici cand este cu adevarat evidenta.

Cati dintre noi nu am afirmat in momentul in care lucrurile pareau sa curga in favoarea noastra ca urmeaza ceva neplacut pentru noi deoarece am fost ,,prea” fericiti?

Cati dintre noi nu am refuzat sa actionam in favoarea noastra de teama ca lucrurile merg pur si simplu din ce in ce mai bine?

Cati dintre noi nu am dat cu piciorul unor sanse despre care stiam ca ne vor imbunatati viata doar pentru ca ne era teama ca vom iesi invingatori?

In randul cunoscutilor, am auzit deseori:

,,Am iesit din relatia aceea pentru ca eram prea fericita, iar relatia devenea monotona.”

Oare atunci cand fericirea se priveste in oglinda, da ochi in ochi cu monotonia? Sau monotonia nu este altceva decat frica ascunsa de a fi fericit?

Pe langa temeri precum singuratatea, moartea, vorbitul in public, respingerea care la un anumit nivel pot fi considerate normale din simplul motiv ca poarta o anumita incarcatura, am ajuns sa situam starile considerate pozitive precum fericirea la stadiul de teama.

Cu alte cuvinte, putem simti frica in aceeasi masura fata de fericire precum simtim fata de singuratate.

Asadar, de ce ne este frica tocmai fata de ceva ce ne-ar implini sufleteste?

De ce ne infricosam de o relatie frumoasa, de o familie fericita, de un job bine platit, de prezenta unor persoane binevoitoare in jurul nostru, de acceptarea si raspandirea frumosului in noi si in jurul nostru?

Oare ne este frica de fericire sau de reactia noastra fata de aceasta stare?

Oare nu cumva ne este frica  de ceea ce am putea descoperi in noi insine daca ne-am oferi dreptul de a fi fericiti?

Oare nu cumva am descoperi ca suntem capabili de mai mult decat ceea ce suntem si meritam mai mult decat ceea ce avem?

Oare aceasta fericire nu ar starni o mica revolta fata de felul in care ne privim pe noi insine si nu ar zdruncina o serie de tipare care ne-ar mentine intr-o stare cu care deja ne-am obisnuit prea mult pentru a iesi din ea?

Poate ca tocmai de aceea alegem sa capitulam in fata fericirii chiar inainte de a incepe lupta.

Poate ca tocmai de aceea alegem sa ne inarmam cu scuturi de protectie din ce in ce mai rezistente (ca nu cumva fericirea sa patrunda nici prin cele mai subtile portite) si poate ca de aceea acceptam tratative care se transforma in compromisuri.

Surprinzator mi se pare faptul ca ar trebui sa intelegem ca nu avem nevoie de aceasta lupta, de arme sau de steaguri.

Lupta este in sine inutila in momentul in care intervine acceptarea. Iar singurul steag pe care aceasta ar putea sa-l ridice este steagul alb al impacarii cu sine.