Ma uit cu drag la aceasta poza si-mi spun: Totul e un risc. Din momentul in care am scos capul in aceasta lume, am stiut asta. Viata e un risc. Pentru ca putem sa murim in orice clipa. Rasul e un risc, pentru ca putem izbucni in plans in orice clipa. Bucuria e un risc, pentru ca dincolo de ea poate sta oricand o sfasietoare tristete. Dragostea e un risc, pentru ca ne putem rani in orice clipa, precum copiii care se joaca cu focul. Si cu toate astea, cred ca partea cea mai frumoasa a vietii se traieste pe stanca din mijloc.
Nu pe cea din stanga sau pe cea din dreapta. Acolo ne ducem din cand in cand sa ne odihnim. Insa cand vrem cu adevarat sa dam ceva vietii si sa primim in schimb sentimentul ca traim cu adevarat, trebuie sa ne dam ocazia sa ne situam, in momentele cu adevarat semnificative ale vietii, pe acel pod suspendat.
Asa cum facem cand ne nastem. Cu increderea oarba ca vom fi primiti cum se cuvine si se va avea grija de noi. Desi este posibil sa nu fie asa. Asa cum facem cand crestem, cu absoluta siguranta ca intregul nostru univers este construit din doi oameni, care au pus in noi ce au avut mai bun. Stiind ca, intr-o zi, acest Univers ne va fi zdruncinat. Asa cum facem cand ne casatorim, cu inima complet deschisa spre angajament pe viata. Desi e posibil sa nu fie asa. Asa cum facem cand avem copii, cu inima explodata de bucurie. Si cu eterna teama ca, intr-o zi, aceeasi inima va putea exploda de cea mai mare durere posibila.
Asa cum facem zi de zi cu speranta ca, atat timp cat am deschis ochii de dimineata, mai avem o sansa la fericire. Desi este posibil sa nu fie asa.
Asa cum facem in iubirile noastre demult apuse, cu speranta ca vom mai avea parte de inca una, definitiva si pe viata. Desi este posibil sa nu fie asa.
Asa cum facem in fiecare secunda in care alegem viata, cu increderea ca ea ne va oferi doar bucurie. Desi este posibil sa nu fie asa.
Asa ca ma intreb: oare maretia vietii si a faptului de a fi om nu consta tocmai in acest ”desi e posibil sa nu fie asa?” In puterea de a ne arunca in necunoscut, renuntand la asteptari si la scenarii prestabilite despre ce urmeaza sa se intample? In capacitatea de a sta acolo suspendat in frumusetea incredibila a momentului, departe de siguranta pe care o ofera cele doua stanci stabile din stanga si din dreapta? In dorinta de a trai, cu exuberanta si inocenta, experiente care ne pot provoca, intr-un anumit punct, cele mai mari dureri si suferinte posibile?
Poate ca despre asta este vorba in aceasta viata…Si poate ca, fara sa stim, facem asta instictiv, de mii de generatii…Ne predam pe noi insine in fata incertitudinii vietii si ne lasam condusi spre acel pod suspendat, tocmai pentru ca stim ca acolo este intreaga savoare a vietii. Acolo putem abandona tendinta de a controla si a manipula viata. Acolo suntem dincolo de dorintele noastre, in serviciul vietii. Si poate ca asa si numai asa viata poate merge mai departe…
