Cea mai puternica mantra …”Chiar daca…”

Intreaga spiritualitate se sprijina pe doua axe fundamentale: a fi smerit si a te iubi pe tine insuti.

Parerea mea si atat…

O buna parte din oamenii dedicati spiritualitatii vor sustine ca smerenia este adevarata cale, dar ca iubirea de sine aduce cu sine trufie, mandrie, orgoliu si in final suferinta. Nu de putine ori am auzit ca atunci cand te iubesti pe tine insuti esti egoist sau ca “esti pentru tine” sau si mai rau de atat.

Dar uite care sunt concluziile mele.

Cautand in dex, aflam ca mantra este o “formulă sacră cu valoare magică și educativă, în unele practici și religii orientale”.

Si chiar daca aflu din punct de vedere teoretic ce este mantra, m fost si continui sa fiu oscilant, cand pe culmea mandriei si a orgoliului nemasurat, cand in abisul ucigator de suflet al umilintei si in care doar smerenia m-ar mai putea vindeca.

Pana la urma, care este diferenta intre trufia mintii atotstiutoare si trufia neiubirii de sine?…Pentru ca a nu te iubi pe tine insuti este o trufie.

Am constatat ca atunci cand umbra nu reuseste sa te duca spre pierzare cu mandria incearca sa te convinga ca nu esti bun, ca esti prost, incapabil, bun de nimic etc si, cel mai important, incearca sa te faca sa renunti la tine.

Ce inseamna sa te iubesti pe tine insuti si de ce atat de multi cred ca acest lucru este egal cu slava desarta si cu egoismul?

Eu zic ca acest lucru se intampla dintr-o eroare. Am constatat ca ambele extreme ne arunca intr-un iad interior.

Partea intunecata incearca sa te convinga sa renunti la tine si daca nu poate cu marire de sine, cu eroare aruncata in ochi, cu adulatie, atunci va incerca sa te convinga ca esti atat de ratat incat e cazul ca si tu, tie insuti, sa iti spui adio.

Ambele variante mi se par la fel de groaznice.

Am observant ca mecanismul iubirii de sine autentice este unul si acelasi cu cel al smereniei adevarate. Doar un om smerit se poate iubi neconditionat.

Viata este o provocare in care unii oameni incerca sa convinga negativ alti oameni, despre cine sunt acei oameni cu adevarat sau cat de prosti sunt si multi se lasa convinsi!

Smerenia/acceptarea apare atunci cand oamenii iti spun ca esti un ratat iar tu iti spui : “Chiar daca as fi un ratat, eu ma iubesc si ma accept exact asa cum sunt”, sau: “Probabil, desi nu am nici o dovada, nu sunt cel mai destept, dar sunt darul lui Dumnezeu si sigur nu am cum sa fiu decat perfect”, etc.

Cea mai mare trufie este sa renunti la tine crezand ca nu esti bun. Pentru ca asa ti-au spus altii. Cum poti sa stii cu adevarat ca esti mai putin bun? Ce dovada ai?

Lipsa iubirii pentru propria persoana, desconsiderarea sinelui daruit de Dumnezeu ne arunca in aceeasi mandrie si ignoranta, in acelasi pacat de moarte, cum ca noi am sti mai bine decat Dumnezeu cine suntem si ce anume meritam de la viata … si atunci chiar ca ne-am lasat invinsi/convinsi.

Cred ca acest lucru s-a intamplat cu omul criminal, violator…in fine, cu omul pacatos. A renuntat la el si a inceput sa corespunda vocii din creier, programelor lui interioare. Si mai cred ca acest tip de om, nu de injectia letala are cea mai mare nevoie, ci de recuperarea de sine. Doar ca noi, cei din jurul unor astfel de oameni, nu credem suficient si nu iubim adanc cat sa vindecam. Raspundem cu aceeasi credinta care a impartit lumea in bine si rau si el va trebui sa moara, sa sufere…si ne mai miram ca suntem o societate bolnava.

Renuntarea la sine este renuntarea la iubire.

Iubirea de sine si pentru sine este naturala, este capacitatea de a incorpora iubire si este o stare de compasiune continua, ca o forma de sanatate sufleteasca, avand libertatea sa o daruiesti oricui si oricand. Intre afirmatia cuiva despre cat de slabi suntem si propria decizie de a incorpora acest “adevar” mai exista un moment de libertate, cel al liberului arbitru. Daca vom constata ca incorporam critici negative la adresa noastra sarind peste liberul arbitru inseamna ca suntem pe pilot automat si ca avem putin de munca pentru a ne trezi din program.

Lipsa iubirii de sine nu incepe cu momentul in care mama ne-a spus ca nu o sa facem nimic cu viata noastra (sau tata, iubitul, etc), ci incepe cu momentul in care am renuntat noi la noi insine prin propria decizie si le-am dat lor dreptate, fara nici o dovada, fara niciun discernamant, platind un pret atat de mare.

Nu este adevarat ca putem duce o viata fara sa gresim (o consider prima schisma de sine), nu este sanatos sa tindem catre o perfectiune abisala, nu este adevarat ca o viata frumoasa nu cunoaste botezul si purificarea suferintei, nu suntem in competitie si nu ne dam noi sansele, ne-au fost date deja!…Nu este adevarat ca iubirea de sine dauneaza, ci din contra.

Iubirea autentica de sine inseamna multa smerenie si poate de asta ne este atat de frica de ea. Ne este cumplit de frica sa ne iubim in imperfectiune, cazuti in pacat, jalnici, fara o mana, fara un picior…Ne este rusine sa ne uitam la noi in astfel de situatie. De ce nu e ok sa fii si jalnic?!

Poate ca am putea spune: “Chiar daca as fi/sunt jalnic, eu ma iubesc si ma accept chiar asa cum sunt si sunt pentru cresterea mea interioara si pentru realizarea intregului meu potential uman”.

Nu stiu sigur cum sunt eu dar stiu sigur ca Dumnezeu nu s-ar nega pe sine … este suficient sa privesti un camp de flori!

Nicoleta, utilizator www.aimee.ro