Incep prin a va intreba daca nu cumva ati avut vreodata certitudinea ca stiti cine sunteti incat nu ati simtit nevoia sa exprimati acest adevar si in exteriorul vostru.
Faptul ca voi stiati era de ajuns, iar restul nu mai conta. La urma urmei, nu avem nimic de explicat nimanui…
Cu toate acestea, chiar daca mai rezonez uneori cu cele exprimate mai sus, ma intreb in acelasi timp daca nu cumva rolul fiecarei comori este acela de a fi descoperita. Nu putem pretui ceea ce nu cunoastem.
Astfel, sub intrebarea mea se ascunde un frumos indemn de a ne descoperi fiinta, de a deschide lacatul care ascunde frumusetea comorii noastre, de a ne dezgoli de temerile care ne impiedica sa ne “afisam” asa cum suntem si asa cum ne stim.
Cu sigurantaacel ceva din interior va ramane in continuare nepretuit. Insa de aceasta data stralucirea lui este si mai puternica. Deoarece il oferim si celorlati.
Iar in momentul in care un dar ascuns isi da voie sa iasa la suprafata, binecuvantarile incep sa apara. O data cu aceastea, se instaleaza un sentiment de pace si vindecare.
Exact, de vindecare.
Te-ai intrebat vreodata daca nu cumva acel ceva pe care il tii ascuns inauntrul tau nu este altceva decat alifia care poate atenua durereacelui de langa tine?
Te-ai intrebat daca nu cumva vorbele frumoase pe care le tii ascunse nu reprezinta altceva decat balsamul de care are nevoie cineva drag?
Si te-ai intrebat daca nu cumva darul acela pe care stii ca il ai, dar nu stii cum sa-l exprimi sau sa-l oferi in afata ta poate mangaia mii de suflete?
Poate ca asa sunt, de fapt, toate comorile piratilor…
Vor sa fie aruncate, inghesuite intr-un loc intunecat, prafuite si negabate in seama pana in momentul in care cineva isi aminteste de existenta lor. In acel moment, cu adevarat, se face lumina.
Va scriu acest articol pentru a va indemna sa deschideti din cand in cand comoara din interiorul vostru.
Indiferent de greutatea, marimea sau forma sa sufleteasca, stim cu totii ca nu va iesi degeaba la suprafata.
Si va mai scriu acest articol pentru ca de multe ori am considerat ca acea bogatie pe care o pastrez inauntrul meu este mai mare decat mine si nu-i pot face fata. Iar cand spun acestea, nu o fac cu mandrie, ci cu o recunostinta infinita.
Poate ca noi toti simtim ca purtam inauntrul nostru ceva ce nu putem controla: ceva nedefinit si neslefuit, dar care are atata nevoie sa iasa afara si sa se exprime.
Sa lasam, deci, aceasta comoara sa se imprastie peste ceilalti. Sa-i dam voie sa ne vindece ranile si sa ne lumineze chipurile.
Si chiar daca este adanc ingropata sub cele mai dense straturi de protectie sau frica, sa ne amintim ca este acolo si ca este dreptul oricarei comori sa vada lumina…
In speranta ca fiecare isi va gasi comoara ascunsa,
Andreea