Sindromul supraresponsabilizării. Omenirea suferă de supraresponsabilizare pe scară largă.
Un tipar care vine dintr-o profundă neîncredere în Dumnezeu, în Univers și în conexiunea noastră cu conștiința universală.
Ne punem atâtea poveri pe umeri în fiecare moment, fără să lăsăm loc pentru partea pe care Universul de-abia așteaptă să o facă pentru noi. Fără să ne oprim să simțim susținerea universală aflată la dispoziția noastră și de care nu suntem separați decât prin câteva secole de condiționare.
Iar lucrurile sunt mult mai simple decât am crede. Putem începe simplu. Putem să facem două liste în fiecare zi: una cu ceea ce ai de făcut tu și una cu ce are de făcut Universul în numele tău, în fiecare zi.
Supraresponsabilizare și lipsă de responsabilitate
Și să începem să percepem granița fină între a ne abandona în fața vieții și a influența viața, în fiecare moment. De unde până unde e responsabilitatea noastră? Și începând de unde putem să predăm în mâinile mai mari ale Universului responsabilitatea pentru partea cu care ne poate ajuta?
Pentru a ajunge în acest punct însă, e nevoie să facem diferența între supraresponsabilizare și lipsă de responsabilitate.
Este un punct în care trebuie să găsim echilibrul. Între a face prea mult și a nu lăsa loc Universului în viața noastră și a nu face nimic, refuzând responsabilitatea vieții noastre și așteptând să facă altcineva în locul nostru. Ambele atitudini sunt în dezechilibru.
Majoritatea dintre noi însă încercăm să controlăm prea mult viața ca să ne simțim în siguranță. Să ne permitem să ne odihnim. Știind că viața are grijă de ea însăși în desfășurarea sa naturală. Să ne permitem să lăsăm povara uriașă de pe umeri.
Să facem multe, fără să facem atât de mult
Să ne dăm voie să stăm în zona din care putem să facem multe, fără să facem atât de mult. În zona în care putem să obținem efectul maxim cu minimul de efort.
Să lăsăm deoparte neîncrederea, încrâncenarea, dorința ca lucrurile să fie realizate doar în felul nostru. Punem tone de energie în aceste tipare, ca în orice tipar care este întreținut din frică.
Să lăsăm mai mult loc pentru Dumnezeu să intre mai mult în viețile noastre. Și nu e vorba despre religiozitate, ci despre cel mai mare gest de credință posibil: încrederea.
Ieșind din zona în care suntem singuri împotriva lumii și în care nu vedem pe nimeni în jur care ar putea să ne ajute. Deci trebuie să ne luptăm singuri cu intregul Univers.
Să acceptăm această zonă de umbră din interiorul nostru.
Dincolo de ea se află frecvența din care începem să conlucrăm cu Universul, să ne deschidem înspre ajutor, să oferim ajutor și să fim deschiși spre a ne fi mai ușor.
Ce am eu de facut pentru mine?
– sa dorm
– sa rad
– sa ma hranesc
– sa fac si sa patrez curat in jurul meu
– sa ma vad cu fiul meu cat mai des cu putinta bucurandu-ma ca ii sunt alaturi
Ce are Universul de facut pentru mine? Sau pur si simplu de facut:
– sa imi dea viata, prana
– sa imi dea lumina, soarele
– sa imi dea aer, apa, loc in Sine si caldura necesara vietii
– sa imi ofere protectia, iubirea si locul deschis pentru a ma exprima ca fiinta
Desi ma straduiesc sa gasesc mai multe argumente in favoarea Universului, nu gasesc. Sunt putine stiu, si constiinta mea mustrator de recunoscatoare pentru tot ceea ce Universul ofera, ma impinge sa cred ca am lasat lista incompleta sau ca eu consider ca face putin…
Nu, nu este deloc asa, dimpotriva, El face atat cat este necesar mie, lasandu-mi liberul arbitru de a constientiza lucrarea Sa pe care o face alaturi de mine. Veti spune: te contrazici singura:
Nu pentru ca tocmai prin simplitatea Sa, Universul ajunge sa implineasca intr-o secunda, ceea ce omului i-ar trebui milenii sa-si inchipuie.
Multumesc din suflet pentru acest articol eliberator si frumos!