Actiune-reactiune si evolutie spirituala

Orice om, care refuza sa traiasca la intamplare, ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa simta nevoia unei perspective clare asupra propriei vieti.

Acesta este punctul in care realizeaza ca are la indemana o multime de intrebari si prea putine raspunsuri:

• ,,Cine sunt?
• „Ce vreau?”
• „Ce sens are viata mea?”
• „Sunt sau nu gresite anumite decizii din trecut, care au avut o influenta importanta asupra vietii mele?”

si, mai ales:

• „Ce trebuie sa fac si ce pot face in continuare?”
• „Ce teluri si obiective ar trebui sa-mi fixez?”
• „Unde este limita dintre a face ceea ce iti doresti si ceea ce trebuie facut?”
• „Exista compromisuri benefice?”

Toate aceste intrebari reprezinta un punct de start necesar, insa, pana la aflarea raspunsurilor, inotam intr-o mare de nelamuriri, nesigurante si iluzii.

Unii abandoneaza cursa pe parcurs si se multumesc cu dorinte si idealuri mai degraba utopice, pe care le intretin undeva, tocmai din comoditatea faptului ca nu ii solicita.

Altfel spus, viseaza la o existenta ideala si tocmai constiinta faptului ca aceasta nu va putea deveni niciodata realitate, este luata ca justificare pentru lipsa oricarui efort de a ajunge la ea.

Altii se complac in mocirla cotidiana si ajung la concluzia ca viata ca om cu carne si oase, mizerii ieftine si nevoi preistorice e doar o corvoada, de care ar fi bine sa scape cat mai curand.

Aleg sa-si planga de mila, in ideea ca viitorul nu le poate oferi nimic bun, ca nu exista nimic ce-ar putea face pentru a ameliora situatia, ca vor plati toata viata pentru cateva alegeri gresite si ca, in definitiv, le e sortit sa faca parte dintre cei multi, care fac umbra Pamantului degeaba. Isi asuma neputinta si slabiciunile, aruncand vina pe „soarta potrivnica”.

Ambele atitudini sunt gresite. O demonstreaza cei care stiu, ca viitorul le ofera posibilitati multiple si nebanuite, ca fiecare dintre noi are un rol pe Pamant. Chiar daca nu ne-am definit inca acest rol foarte bine sau poate ca, doar nu l-am depistat prea clar, datoria noastra e sa nu renuntam niciodata la a-l cauta.

Suntem inconjurati, inundati de surse de inspiratie. Pacat ca, de cele mai multe ori, nu le luam in seama. Suntem prea ocupati cu propria noastra persoana, ca sa putem vedea ca sunt altii mai buni decat noi in jurul nostru.

Pana la urma, binele si frumosul sunt pretutindeni, doar ca avem obiceiul sa aruncam peste ele un strat de gunoi suficient de gros, incat sa le faca invizibile sau ignorabile. Cu toate acestea, nici binele si nici frumosul nu dispar niciodata. Tine de noi, daca alegem sa vedem gunoiul de la suprafata sau frumusetea din profunzime.

Revenind la intrebarile initiale, trebuie spus ca, aflarea tuturor acestor raspunsuri, cere insa si suferinta si, uneori, este nevoie sa ne infruntam cele mai adanci tare si frustrari, sa fim pusi fata in fata cu ceea ce e rau in interiorul nostru, sa ne vedem defectele si, toate acestea, intr-o deplina sinceritate fata de noi insine.

Tot acest proces de dezvoltare spirituala poate fi lung si dureros, dar rezultatele sunt pe masura. Abia dupa ce atingem sinceritatea totala, dupa ce vom fi capabili sa ne acceptam, sa ne apreciem si sa intelegem ca viata noastra depinde numai si numai de noi, vom putea deslusi aceste raspunsuri.

Vestea buna e ca, daca ne dorim cu adevarat, daca suntem suficient de atenti si de deschisi, putem afla raspunsul la orice intrebare, care ne framanta. Toate aceste raspunsuri ne sunt la indemana, noi trebuie doar sa fim doritori si capabili sa le percepem.

In procesul de evolutie spirituala, ceea ce ne distruge in primul rand este frica. Frica de neputinte, de esec, de suferinta. Practic, momentul in care constientizam faptul ca, fiindu-ne frica in permanenta, nu obtinem decat esecuri, suferinta si neputinta, este un punct crucial in evolutia personala.

Ne alegem, de multe ori, in mod mai mult sau mai putin constient, statutul de victima. Ne justificam lipsa de initiativa si actiune prin teama: Teama de a nu gresi, de a nu fi taxati, certati, judecati gresit, neintelesi, acuzati pe nedrept. Teama de a nu deranja, rani, face sa sufere pe celalalt.

Ajungem astfel sa ne izolam, sa ne inchidem in noi si sa renuntam la unul dintre cele mai eficiente mijloace, pe care le avem la indemana: comunicarea. Eliminam astfel singura sursa, care ne poate aduce un ajutor real, din partea celor care ne pot ghida in demersurile noastre.

Din nefericire, efectele lipsei de comunicare sunt exact cele de care incercam sa ne ferim. Prin urmare, e posibil sa fim prost intelesi si acuzati pentru ceea ce vom fi spus, dar e absolut cert ca suntem tratati astfel, de cei de care ne temem, daca nu ne sustinem pozitia. Pana la urma de ce ne temem, ce riscam, ce avem de pierdut, daca suntem in in postura de perdant si fara sa luam vreo atitudine… sau poate tocmai de aceea?

Ne amagim cu ideea ca, lasand niste lucruri nerostite, ii protejam pe ceilalti de o suferinta inutila. Ca e mai acceptabil sa ramanem noi cu niste nemultumiri si frustrari, decat sa-i deranjam pe altii.

Inceputul nu e niciodata usor. Se poate intampla astfel, ca primele incercari de a ne exprima propriile pareri si de a ne manifesta propriile initiative, dupa o indelunga perioada de inertie, sa fie primite cu neintelegere, nepasare sau sarcasm. Incet – incet insa, putem ajunge acolo unde trebuie: la a avea incredere in noi. Un pas mic in directia buna, e mult mai important decat niciunul.

O data ce ne-am hotarat sa ne cream propriul destin, trebuie practic sa iesim din starea de neincredere si letargie anterioara, ceea ce poate fi destul de brutal. Putem apela, insa, la cateva trucuri, „maruntisuri adiacente”, lucruri de avut in vedere, pentru a face posibila aceasta trecere: