Exista in limba engleza o expresie care cred ca exprima cel mai bine starea de rigiditate si de intepenire pe care o afisam adesea pe fetele si in sufletele noastre: (dead serious – “mort de serios” – traducere din engleza in romana) desemneaza nu numai o absenta a flexibilitatii in fata vietii, dar si o stare interioara de lipsa a sentimentului ca esti viu. Si cel mai periculos lucru esta ca, atunci cand suntem mult prea seriosi pentru a putea considera ca suntem vii in totalitate, sa ne autodefinim drept „spirituali.” Pentru ca atunci cand devii mult prea serios in legatura cu ceva, intreaga perceptie asupra acelui ceva este distorsionata.
Stim acest lucru din propria noastra viata. Atunci cand esti anxios in legatura cu lucrurile care se petrec in viata ta, nu poti privi jurul tau cu ochii potriviti: totul este distorsionat. Ca si cum privim prin ochelarii cu dioptrii nepotrivite.
A fi spiritual sau a fi preocupat de dezvoltarea ta personala nu inseamna neaparat sa fii serios tot timpul.
Spiritualitatea inseamna, de fapt, constientizarea faptului ca modul in care cunosti viata si ai experimentat-o pana acum nu este suficient si ca iti doresti sa ai acces la un nivel putin mai in adanc de a te raporta la viata si la lume. Daca nu iti dezvolti abilitatea de a percepe viata, cum altfel poti cunoaste lucrurile intr-un mod mai profund decat modul in care le cunosti acum? Daca vrei sa-ti dezvolti perceptia asupra vietii, primul si cel mai important lucru pe care ai nevoie sa-l faci este intentia sa fii pe deplin viu si implicat in tot ceea ce exista. Iar daca te raportezi la viata intr-un mod exuberant, nu poti fi prea serios. Poti fi prea serios numai cand esti impachetat in propriul dezastu psihologic. Poti deveni atat de serios incat sa nu permiti sa se intample nimic in viata ta. Desi in viata se intampla intotdeauna ceva.
Ce ne face sa fim atat de seriosi, intr-un mod fals?
Nu vorbesc de profunzimea justificata de marile revelatii sau de momentele de semnificatie majora din viata noastra. Vorbesc de seriozitatea ca mecanism de protectie, ca masca pe care o afisam pentru ca nu cumva sa ajunga la noi nici macar o adiere din jucausenia cu care viata ne-ar putea trata, in mod natural? Poate la baza acestei atitudini sa se afle o perceptie asupra vietii etern incarcata de dureri vechi si rani nepansate care sunt deja infectate? Neputinta de a ne schimba punctul de referinta? Incapatanarea de a ne raporta mereu la acelasi punct de sprijin, desi subred, totusi familiar? Si pe langa toate astea, frica de propriile emotii se sentimente care ne face sa devenim complet opacizati in fata oricarei tentative de deschidere emotionala?
O istorioara spune ca un prizonier de razboi era tinut ostatic undeva in Italia, fiind grav ranit. Lipsa de tratament adecvat si conditiile din inchisoare au dus la gangrenarea mai multor parti din corpul prizonierului. Intr-una din zile, a devenit imperios necesara amputarea degetului mare de la mana dreapat.Prizonierul nu stia daca ii va mai fi dat vreodata sa se intoarca acasa. Stia insa ca, daca va muri in inchisoare, va fi inmormantat intr-o groapa comuna, alaturi de alti prizonieri. Asa ca l-a rugat pe gardian: „Am familie. Nu cred ca ma voi mai intoarce la ei asa ca, daca le trimiti acest deget, il vor putea ingropa. Voi avea o inmormantare decenta. Te rog sa faci asta pentru mine.”Gardianul a fost de acord si a trimis degetul prin posta. Cateva saptamani mai tarziu, i-a fost amputat degetul de la picior. Din nou l-a rugat pe gardian, si gardianul l-a trimis prin posta. Apoi, a fost nevoie sa i se amputeze intreg piciorul. Gardianul a pregatit atunci un pachet mai mare. Si i-a cerut gardianului: „Te rog sa transmiti sa imi ingroape piciorul in pamantul din care provin.”Gardianul a fost de acord. Pe cand pregatea pachetul, ofiterul l-a intrebat: „Ce ai aici?” Gardianul i-a zis: „Este un picior amputat. Omul acesta vrea ca acest picior sa fie ingropat in pamantul natal, asa ca am fost de acord sa-i indeplinesc ultima dorinta. M-a mai rugat sa-i trimit degetul de la mana, apoi pe cel de la picior, iar acum intreg piciorul. Ofiterul a inceput sa urle: „Nebunule! Nu ti-ai dat seama ca prizonierul incearca sa evadeze bucata cu bucata?”Cand devii prea serios, asta se intampla. Pierzi orice contact cu viata reala; iar perceptia ta devine in mod fundamental ingreunata. Nu este vorba despre a incerca sa fii serios sau nu. Daca viata se desfasoara in interiorul tau intr-un mod mereu proaspat si efervescent, te vei manifesta in exterior cu exuberanta si asta este singurul mod in care poti fi. Insa cand iti reduci din capacitatea de a fi viu, rasul si lacrima vor pleca din viata ta si poate atunci vei fi tentat sa crezi despre tine ca esti spiritual.
Daca viata ni se intampla, atunci macar sa ni se intample cu o anumita efervescenta si exuberanta; altfel, nu vei cunoaste viata.Vei cunoaste doar eternul proces al gandurilor tale despre lume si viata. Aceleasi proiectii si perceptii invechite.
Insa tot acest balast psihologic care se intampla cu tine nu este viata. Este ceva ce tu creezi. Si daca creatia ta marunta devine mai importanta decat Creatia cea adevarata, decat viata in sine, atunci asta nu este spiritualitate, ci este un sacrilegiu.
preluare si adaptare http://www.huffingtonpost.com
