Puterea vulnerabilitatii

Brene Brown este un sociolog care a studiat  relatiile interumane si care ne vorbeste despre un lucru atat de important, cu care ne confruntam in viata de zi cu zi: despre puterea vulnerabilitatii, despre cat de greu ne este sa o acceptam si cat ne costa sa nu ne permitem sa fim vulnerabili in relatii noastre.

“Am inceput cu relatiile pentru ca, dupa ce esti asistent social pentru 10 ani, realizezi ca relatiile sunt motivul pentru care te afli acolo. Ele dau un scop si un sens vietilor noastre. Despre asta este vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanantatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este o legatura la nivel neurobiologic si motivul pentru care ne aflam aici.

Asa ca m-am gandit: o sa incep cu relatiile. Stiti cu totii cum e cand sunteti evaluati de un sef si iti spune 37 de lucruri pe care le faci absolut minunat si unul singur – o oprtunitate de imbunatatire. Si nu te mai poti gandi decat la acea oportunitate de imbunatatire, evident. Ei bine, se pare ca de asta munca mea a mers bine, pentru ca, atunci cand intrebi oamenii despre dragoste, iti povestesc despre suferinta. Cand ii intrebi despre apartenenta, iti povestesc cele mai dureroase experiente despre cum e sa fii exclus. Iar cand ii intrebi pe oameni despre relatii, povestile pe care mi le-au spus erau despre ruperea lor.

Asa ca foarte repede, dupa 6 saptamani de la inceperea cercetarii, m-am ciocnit de aceasta situatie unica care clarifica relatiile intr-un fel pe care nu il intelegeam si pe care nu l-am mai intalnit. Asa ca m-am retras din cercetare, realizand ca am nevoie sa inteleg ce reprezinta. S-a dovedit a fi rusinea.

Rusinea este usor de inteles ca si teama de abandon. Este ceva ce tine de mine pe care, daca ceilalti l-ar vedea sau l-ar sti, atunci nu voi mai fi demna de relationare. Ce va pot eu spune: este universal valabil, toti simtim la fel. Singurii oameni care nu experimenteaza rusinea nu au capacitate de empatie sau de a stabili legaturi.

Nimeni nu vrea sa vorbeasca despre ea si cu cat vorbesti mai putin, cu atat este mai prezenta. Ce sta la baza acestei rusini, a ideii “Nu sunt suficient de bun”-si cunoastem cu totii sentimentul “Nu sunt suficient de alb. Nu sunt suficient de slab, de bogat, de frumos, de destept, de promovat.” este o vulnerabilitate chinuitoare, ideea ca pentru ca relatia sa se intample, trebuie sa permitem sa fim vazuti, vazuti cu adevarati.

Stiti care e parerea mea despre vulnerabilitate. O urasc. Asa ca m-am gandit ca asta e sansa mea sa o resping cu instrumentul meu de masura. O sa aproundez subiectul, sa imi dau seama cum functioneaza, o sa petrec un an si o sa sparg rusinea in bucati, o sa inteleg cum functioneaza vulnerabilitatea si o sa i-o iau inainte. Asa ca eram pregatita si foarte entuziasmata.

As putea sa va spun multe despre rusine, dar ar trebui sa ocup timpul alocat tuturor vorbitorilor. Dar pot sa va spun la ce se reduce, si s-ar putea sa fie unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am invatat intr-un deceniu de cercetare. Anul alocat s-a transformat in sase ani, mii de povesti, sute de interviuri si focus grupuri. La un moment dat oamenii imi trimiteau pagini din jurnale, imi trimiteau povestile lor, mii de bucati de informatie. Am reusit sa-i dau de cap. Am inteles ce este rusinea si cum functioneaza. Am scris o carte, am publicat o teorie,  dar ceva nu era in regula: si anume, daca as lua la gramada oamenii intervievati si i-as imparti in cei care au cu adevarat sentimentul propriei valori, pentru ca la asta se reduce, si oamenii care se lupta sa il obtina, care se intreaba mereu daca sunt suficient de buni, exista doar o variabila care ii separa.

Diferenta este ca cei care simt puternic iubirea si apartenenta cred ca sunt demni sa le primeasca. Asta e tot. Pentru mine, partea grea a ceea ce ne impiedica sa fim conectati este teama ca nu suntem demni sa avem relatii era ceva ce, atat personal cat si profesional, am simtit ca trebuie sa inteleg mai bine. Am luat toate acele interviuri unde am vazut auto-apreciere, unde oamenii traiau sentimentul de apartenenta si le-am analizat doar pe ele. Ce au acesti oameni in comun? Acestia sunt oameni completi, care se hranesc cu acest sentiment profund al propriei valori. Asa ca l-am scris la inceputul dosarului si am inceput sa analizez datele. Intr-o prima faza am facut totul in 4 zile de analiza intensa a datelor, timp in care am extras povestile si faptele.

Si iata ce am aflat: ce au in comun este curajul. Vreau sa fac un pic diferenta intre curaj si vitejie. Curajul, in definitia sa originala, atunci cand a patruns in limba engleza, provine din cuvantul latinesc “cor”, care inseamna inima, iar in definitia italiana definea oamenii care actioneaza din toata inima. Acesti oameni aveau, pur si simplu, curajul de a fi imperfecti. Aveau capacitatea de a fi intelegatori in primul rand cu ei si apoi cu ceilalti, deoarece, asa cum s-a dovedit, nu putem simti compasiune pentru alti oameni, daca nu putem sa ne tratam pe noi cu blandete. Si, in ultimul rand, relatiile lor, si aici e partea dificila, erau rezultatul autenticitatii.Erau dispusi sa renunte la cine credeau ca ar trebui sa fie pentru a fi cine erau cu adevarat, lucru obligatoriu pentru a relationa.

Un alt lucru pe care il aveau in comun este urmatorul: acceptau complet vulnerabilitatea. Credeau ca ceea ce ii face vulnerabili ii face frumosi. Nu vorbeau despre vulnerabilitate ca fiind comoda, dar nici nu se refereau la ea ca fiind chinuitoare, asa cum auzisem inainte in interviurile despre rusine. Vorbeau despre vulnerabilitate ca fiind necesara, despre disponibilitatea de a spune “te iubesc” primul, despre disponibilitatea de a face ceva atunci cand nu exista garantii, despre capacitatea de a respira in timp ce astepti telefonul doctorului dupa ce ti-ai facut mamografia; acesti oameni sunt dispusi sa investeasca intr-o relatie care putea sa mearga sau nu. Credeau ca este esential sa o faca.

Eu personal am considerat-o tradare. Nu puteam sa cred ca am jurat credinta cercetarii-iar definitia cercetarii este sa controleze si sa prezica, iar acum misiunea mea de a controla si a prezice a ajuns la concluzia ca viata se traieste cu vulnerabilitate, incetand sa controlam si sa prezicem. Asta a dus la o zdruncinare. Eu o numesc zdruncinare, terapeutul meu revelatie spirituala. A trebuit sa pun toate informatiile deoparte si sa imi caut un terapeut. Sa va spun ceva: stii cine esti atunci cand iti suni prietenii si le spui: “Cred ca am nevoie sa vorbesc cu cineva. Aveti vreo recomandare?”vreo 5 prieteni mi-au spus: “Nu as vrea sa fiu terapeutul tau.” Ce vrei sa zici? Iar ei: “Zic si eu, stii tu, sa nu iei rigla cu tine.” Am gasit un terapeut. La prima intalnire cu ea, cu Diana, am adus lista cu felul in care oamenii impliniti isi traiesc viata si m-am asezat. M-a intrebat: “Cum esti?” I-am raspuns: “Sunt minunat. Sunt bine.” Ma chinui, am probleme cu vulnerabilitatea, stiu ca ea e la baza rusinii si fricii si a luptei noastre pentru merit, dar se pare ca este cea care da nastere bucuriei, creativitatii, apartenentei, iubirii, si cred ca am o problema si am nevoie de ajutor.Dar, fara lucruri legate de familie si prostii din copilarie. Doar am nevoie de cateva strategii. E rau, nu-i asa?” Ea a spus: “Nu e nici bine, nici rau.” Este pur si simplu ceea ce este.” Si am zis: Doamne, asta o sa fie nasol. Si a fost si n-a fost. A durat aproape un an. Stiti ca sunt oameni care in momentul in care realizeaza ca vulnerabilitatea si tandretea sunt importante, se abandoneaza acestui lucru. Punctul A: eu nu sunt genul si punctul B: nici macar nu cunosc asemenea oameni.Pentru mine a fost un an de lupte de strada. Lupta corp la corp. Vulnerabilitatea ataca, atacam si eu. Am pierdut lupta, dar probabil mi-am recastigat viata.

M-am intors la cercetare si am petrecut urmatorii cativa ani incercand cu adevarat sa inteleg ce fac oamenii impliniti, ce alegeri fac, cum trateaza vulnerabilitatea. De ce noi ceilalti ne luptam atat de mult cu ea? Eu sunt singura care ma lupt cu vulnerabilitatea? Nu.

Iata ce am invatat. Anesteziem vulnerabilitatea. Am postat pe Twitter si Facebook: “Cum ai defini vulnerabilitatea? Ce te face sa te simti vulnerabil?” Intr-o ora jumatate aveam 150 raspunsuri. Voiam sa stiu ce raspunsuri sunt: sa-i cer sotului sa ma ajute pentru ca sunt bolnava si suntem proaspat casatoriti, sa initiez un act sexual cu sotul meu, sa initiez actul sexual cu sotia mea, sa fiu respins, sa invit pe cineva in oras, sa astept telefonul dosctorului, sa fiu concediat, sa ii concediez pe altii, aceasta e lumea in care traim. Traim intr-o lume vulnerabila si unul dintre modurile in care facem fata este sa anesteziem vulnerabilitatea.

Cred ca sunt dovezi si acesta nu este singurul motiv pentru care aceste dovezi exista, dar printre cauzele foarte importante, pentru care suntem cei mai indatorati, obezi, dependenti si sub tratament adulti din istoria SUA. Problema este-si am aflat asta facand cercetarea-ca nu poti sa anesteziezi selectiv emotiile. Nu poti sa spui: iata emotiile rele, vulnerabilitatea, durerea, rusinea, teama, dezamagirea, nu mai vreau sa le simt. O sa beau niste beri si o sa mananc niste briose cu banane si nuci. Nu mai vreau sa le simt. Stiu ca este un ras vinovat. Meseria mea este sa-mi bag nasul in vietile voastre.

Nu poti sa anesteziezi acele sentimente greu de dus fara sa anesteziezi restul, emotiile cu totul.Nu poti sa le reduci la tacere selectiv, iar cand le anesteziezi pe ele, anesteziezi bucuria, recunostinta, fericirea. Apoi suntem nefericiti si ne cautam telul si sensul, si apoi ne simtim vulnerabili, si apoi bem cateva beri si o briosa cu banane. Si totul se transforma intr-un cerc vicios periculos.

Unul din lucrurile asupra carora cred ca trebuie sa meditam este de ce si cum devenim anesteziati. Nu trebuie sa fie neaparat vorba despre dependenta.

Un alt lucru pe care il facem este sa transformam in sigur orice este nesigur. Religia a trecut de la credinta si mister la certitudine. Eu am dreptate, tu nu, sa taci din gura. Asta e. Totul trebuie sa fie sigur. Cu cat ne temem si mai mult, cu atat suntem mai vulnerabili, si cu atat de temem si mai mult. Asa arata scena politica astazi. Nu mai exista discurs, nu mai exista conversatie. Doar blamare. Stiti cum e descrisa blamarea in cercetare? Un mod de a scapa de durere si disconfort.

Ne perfectionam. Daca e cineva care vrea ca viata sa fie asa, aceea sunt eu. Insa nu functioneaza, pentru ca ceea ce facem este sa luam grasimea de pe fund si o punem in obraji. Sper ca intr-o suta de ani, oamenii se vor uita in urma si vor spune: Wow!

Si cel mai periculos e ca ne perfectionam copiii. Iata cum ii vedem pe copii: cand vin pe lume, deja sunt pregatiti de lupta. Asa ca atunci cand tii acel bebelus perfect in brate, treaba noastra nu este sa spunem: “Uite, e perfect. Eu trebuie sa-i mentin perfectiunea, sa ma asigur ca intra in echipa de tenis pana in clasa a cincea si e admis la Yale pana intr-a saptea. Nu asta e treaba noastra. Treaba noastra este sa privim si sa spunem: “Stii ceva? Esti imperfect si pregatit pentru lupta, dar meriti iubire si apartenenta.” Asta e treaba noastra. Arata-mi o generatie de copii crescuti asa si punem capat problemelor pe care le avem astazi.

Pretindem ca ceea ce facem nu ii afecteaza pe ceilalti.

Asa actionam in viata personala. Tot la fel si la nivel de corporatie, indiferent ca e vorba de sprijin financiar, accident petrolier, ne prefacem ca actiunile noastre nu au un impact urias asupra altor oameni.Le-as spune companiilor ca asta nu e prima dintre incercari. Tot ce va cerem este sa fiti autentici si reali si sa spuneti “Ne pare rau. Vom repara lucrurile.”

Exista si un alt fel de a face lucrurile si o sa inchei cu asta. Iata ce am invatat: sa ne lasam vazuti, vazuti in profunzime, in toata vulnerabilitatea noastra, sa iubim cu toata inima, chiar daca nu exista garantii-ceea ce este foarte greu si din pozitia de parinte este ingrozitor de greu, sa exersam recunostinta si bucuria in acele momente de groaza, cand ne intrebam : “Pot sa iubesc atat de mult? Pot sa cred cu pasiune? Pot sa fiu neinfricat?” sa ne oprim, si in loc sa previzionam catastrofe sa spunem :  “Sunt atat de recunoscator, pentru ca a fi atat de vulnerabil inseamna ca traiesc”.

Si in ultimul rand, ceea ce cred ca este cel mai important: sa credem ca suntem suficienti. Atunci cand actionam din pozitia in care credem ca suntem suficienti, incetam sa tipam si incepem sa ascultam, suntem mai buni si mai blanzi cu oamenii din jurul nostru, suntem mai buni si mai blanzi cu noi.