cum erau diagnosticate bolile mentale in antichitate
William V. Harris este profesor de istorie la Universitatea din Columbia si studiaza bolile mentale din perspectiva lumii clasice – a Romei si Greciei Antice.
Interviul de mai jos incearca sa observe atat conexiunile, cat si diferentele legate de studierea bolilor mentale din cele mai vechi timpuri pana in prezent.
1. Puteti incepe prin a ne explica modalitatea in care bolile mentale difera acum fata de cum erau prezentate in lumea clasica?
In Antichitate, multi considerau ca bolile mentale proveneau de la zei.
Iar intr-o lume care nu-si putea explica diferite fenomene importante, “vina” aruncata asupra zeilor era cea mai plauzibila explicatie.
Fizicienii si alti cercetatori au luptat impotriva acestei idei destul de devreme (secolul 5 I.Hr), oferind mai degraba explicatii psihologice pentru bolile mentale care apareau.
Multe persoane recurgeau la remedii magice/religioase, cum ar fi sa petreaca o noapte in templu cu speranta ca zeii le vor vindeca.
Nimeni nu se gandea ca era datoria statului sa se ocupe de cei care sufera de astfel de probleme. Asadar, acestia fie erau ingrijiti de familiile lor, fie sfarseau pe strada.
2. Cand si de ce au inceput acesti oameni sa fie considerati “bolnavi”, nu “nebuni”?
Undeva la sfarsitul secolului 5, un membru al scolii lui Hippocrate a scris un tratat numit “Despre boala sacra” in care sustinea ca epilepsia este un sindrom psihologic, ceea ce a determinat multi oameni sa considere ca cei care sufera de bolile mentale pe care le cunoastem si astazi sunt “bolnavi”, nu “nebuni”.
Doctorii greci nu faceau o distinctie clara intre bolile mentale si cele fizice si nu foloseau cuvinte care sa descrie un intreg concept precum “depresia” sau “schizofrenia”.
Ei considerau ca ceea ce noi numim psihoze reprezinta o parte fireasca a naturii umane.
3. Care erau criteriile pe care doctorii le foloseau atunci pentru a diagnostica bolile mentale?
Ei erau mai degraba concentrati pe psihoze (tulburari externe precum personalitatea antisociala sau consumul de droguri sau alcool) decat pe nevroze (tulburari interne precum depresia sau anxietatea).
Tratamentele acestora era destul de variate, incluzand consilierea psihologica; in schimb, nu prea foloseau medicamentele pentru tratarea bolilor.
4. In eseul pe care l-ati scris despre halucinatii, ati mentionat ca in lumea clasica, oamenii vedeau adesea zei sau alte lucruri deloc obisnuite. Putem vorbi despre o evolutie a halucinatiilor de la stadiul de experienta supranaturala la un simptom inteles gresit din punct de vedere medical?
Nu putem vorbi despre o evolutie: doctorii din vremea lui Hippocrate recunoasteau halucinatiile drept un fenomen uman, insa oamenii obisnuiau sa creada ca erau si zeii implicati in acest context.
5. Una din cartile dumneavoastra trateaza subiectul furiei – de ce este vazuta aceasta drept o boala sau drept o afectiune care ar trebui controlata?
Am scris 400 de pagini pentru a raspunde acestei intrebari! In mare parte deoarece era considerata periculoasa atat in stat, cat si in familie, cat si pentru ca poate fi catalogata drept un esec personal de ordin moral.
Furia era considerata periculoasa deoarece conducea la violenta in domeniul politic, cat si in randul familiei.
6. Putem aplica conceptele de astazi la ceea ce era considerat “anormal” in Antichitate? Sau invers?
Desigur ca ambele variante sunt adevarate.
Insa diferentele de ordin conceptual si moral sunt imense.
De exemplu, oamenii s-au contrazis asupra faptului ca embelmaticul Caligula era schizofrenic, insa nu exista surse care sa ateste acest lucru.
Iar in lumea romana, violenta exista din plin din cauza a ceea ce noi numim astazi “pedofilie”.
Insa cu cat sunt mai interesante aceste aspecte, cu atat ele devin mai dificil de interpretat.
Resurse: http://www.theatlantic.com/