rasfatati de dumnezeu rasfatati de noi insine
Am un prieten care mereu afirma ca este rasfatat de Dumnezeu.
Mai mult decat atat, el este sigur ca suntem cu totii rasfatati de Univers, insa exista momente in care uitam aceasta realitate.
Desigur ca multe voci se vor face auzite. Cele mai stridente vor exclama ironic si chiar amenintator ca nu putem vorbi de rasfat atata timp cat nu exista egalitate intre drepturile noastre. Unele vor fi insotite de zambetele unor oameni care vor da aprobator din cap in timp ce altele vor tacea in semn de asteptare.
La urma urmei, fiecare are dreptate in felul sau, insa ceea ce doresc sa va intreb este: Ce i-ati cere lui Dumnezeu pentru a va simti cu adevarat rasfatati, iubiti, ocrotiti, impliniti? Ce i-ati cere incat sa afirmati ca in sfarsit, visul vostru a devenit realitate?
Si aici nu vreau sa accentuez ideea de a cere pe cat imi doresc sa accentuez ideea de a (ne) oferi. Cu siguranta, printre raspunsurile noastre s-ar incadra anumite elemente in care contributia noastra poate fi destul de evidenta. Ne-am asteptat si ne-am obisnuit atat de mult sa fim rasfatati de cineva, sa ne ofere cineva acel ceva dupa care tanjeam incat acest lucru ne-a determinat sa refuzam actiunea, sa refuzam noi insine sa punem bazele acelui ceva.
Cumva, consider ca toti suntem ajutati in momentul in care ne manifestam intentia de a obtine ceva, insa acest fapt devine realizabil o data ce noi am coborat din visare si am inceput incetul cu incetul sa turnam caramida peste caramida astfel incat dorinta sa prinda contur.
Poate ne dorim o familie echilibrata, insa pana acolo putem incepe prin a cauta echilibrul in noi insine. Poate ne dorim o sanatate de fier, ceea ce inseamna ca ne putem trata si putem preveni anumite afectiuni. Poate ne dorim o slujba banoasa, insa pana acolo trebuie sa avem curajul sa completam un CV.
Cred ca multe dintre dorintele pe care le cerem atunci cand ridicam capul pot fi indeplinite aici, jos, in momentul in care decidem ca si noi avem o oarecare contributie si ne-o asumam. Multi dintre noi afirmam: “Cand voi avea banii aceia multi pe care mi-i doresc, voi calatori in toata lumea” sau “Cand voi intalni barbatul perfect, voi fi cu adevarat fericita.”
Cumva, consider ca cea mai mare sfidare adusa Universului este aceea de a actiona.
E genul acela de sfidare care il face sa-si aplece privirea si sa-si mangaie barba, dornic sa ne indeplineasca dorintele. Cum ar fi ca in loc sa asteptam multitudinea de bani despre care nu stim daca va aparea vreodata, sa alegem sa vizitam un orasel din apropiere? Cum ar fi ca in loc sa plangem in fiecare zi dupa fericirea pe care barbatul perfect ne-o poate oferi, fericire aflata sub semnul posibilului, sa alegem in acest moment sa ne bucuram?
Nu spune nimeni ca este usor, dar pana si afirmatia ca totul este dificil este tot alegerea noastra. Putem astepta rasfatul lui Dumnezeu sau putem incerca sa ne oferim noi rasfatul acela dupa care tanjim, care desi nu va veni sub forma dorita, cu siguranta isi va lasa amprenta si chiar ne va oferi o serie de oportunitati. Sunt sigura ca Dumnezeu nu ar sta prea mult pe ganduri dupa ce ne-ar vedea determinarea.
Voi ce parere aveti?
Oh, daaa :)).
Metafizica chineza spune ca, in Univers, exista Cerul – Tien, Omul – Ren si Pamantul – Di, impartite in mod egal, de 33%.
Adica este Norocul Ceresc, eu, cu dorintele mele si mediul, care reprezinta toate resursele din jur – mediul, prietenii, familia etc.
Imi doresc ceva – 33 %; pun mana si actionez, folosindu-mi resursele – puterile proprii, muncesc, apelez la familie, prieteni, natura, mediul si, daca Dumnezeu vrea, se implica si EL, cu cei 33 %. Si, iacata, “dorinta-i gata”, cum spune povestea Luceafarului.
Altfel, cum sa mearga? 🙂 “Para malaiata in gura lui natafleata”, mai greu :), mai ales cand EL a investit in noi o sumedenie de daruri si haruri…
Ce i-as cere lui Dumnezeu? Sa constientizam ca SUNTEM rasfatati si iubiti, in fiecare clipa!
Sa FIM, pur si simplu… Iubire si toate celelelalte, ale Luminii :)!