provocarea de a gresi
Sufletul nostru ne preda zilnic stafeta experientei noastre. Ne-o ofera cu incredere, iar provocarea noastra este aceea de invata lectiile pe care ni le ofera.
Astazi va voi adresa o intrebare careia nu i-am gasit inca raspunsul.
Aceasta provine din dorinta noastra de a face totul “ca la carte”. Sunt sigura ca multi dintre noi afirmam ca nu suntem exigenti cu noi insine. Insa, consider ca exista macar un singur domeniu in care am dori ca totul sa fie perfect. Poate fi vorba de relatiile noastre, de cariera noastra sau chiar de imaginea pe care o avem fata de noi insine. Oricat de blanzi sau autosuficienti ne-am dovedi fata de anumite lucruri, pe de alta parte, suntem in stare sa facem orice pentru a ne indeplini un anumit scop.
Dar, adesea, uitam ca provocarea este sa ramanem fideli propriei persoane. Si se intampla sa ne pierdem incetul cu incetul…
Ne dorim atat de mult sa fim placuti de ceilalti incat ne pictam pe chip masca pe care celalalt si-o doreste. Iar cand provocarea de a fi altcineva ne oboseste, observam ca nu mai stim sau nu mai vrem sa curatam ceea ce am creat…
Sau ne dorim cu ardoare sa ne iubim incat incepem prin a ne minti, uitand adevarul despre noi insine…
Intrebarea mea este una simpla. Insa, raspunsul ei cere timp si constientizare pe parcursul procesului nostru de dezvoltare personala, iar aceasta este:
De ce nu ne permitem sa gresim? Si mai ales, ce se intampla atunci cand gresim?
Ne blamam, ne inchidem in noi insine, cream ziduri intre noi si ceilalti, ne promitem ca o luam de la capat sau, din contra, ca nu vom mai incerca niciodata… Poate ca ne dorim atat de mult sa ne insusim o lectie incat nu ne permitem sa o invatam inainte. Uitam ca greseala poate fi dascalul pe care il cautam de atata vreme…O respingem cu ochii plini de furie, insa stim ca ea va bate din nou la usa noastra…
Daca i-am deschide, poate ca lucrurile ar lua o noua intorsatura. A gresi nu ar mai fi provocarea de care ne temem, ci firescul din care putem culege ceea ce am semanat. Cum ar fi ca in loc sa ne invinovatim pentru ca gresim, sa ne intrebam ce ne ofera acea greseala? Poate ca, acceptand provocarea de a gresi, observam un tipar negativ pe care il repetam si avem posibilitatea de a-l schimba. Sau, in loc sa ne grabim sa ne invinovatim, sa observam efectiv ce putem indrepta. Fara a ne judeca si fara a ne promite minuni.
Nu este deloc usor sa acceptam ca am gresit. Insa, de pe alta parte, ne purtam adesea de parca de fiecare greseala ar atarna firul vietii noastre. Si pentru ca ne temem ca i-am putea taia capetele, nu observam ca frica noastra il determina sa se subtieze incetul cu incetul…Astfel, din teama ca vom strica totul, refuzam experiente care ne pot schimba cursul vietii.
Am numit astfel acest articol deoarece a gresi este intr-adevar provocarea pe care multi nu ne-o asumam. Societatea nu ne permite asta. Eductia si prietenii cu atat mai putin. Dar, mai ales, noi insine nu ne permitem acest lucru.
Eu m-as provoca. Macar de data asta. Si, daca simtiti, va invit si pe voi sa faceti acelasi lucru. Sa ne permitem macar o singura data sa gresim fara sa ne invinovatim. Macar ca sa vedem cum e…
Ce spuneti, incercam?
