“Nu pot” este noul “Nu vreau”

nu pot este noul nu vreauAstazi va invitam sa aflam mai multe despre minciuna pe care ne-o repetam zilnic, despre minciuna lui “Nu pot.”

Auzim adesea “Nu pot sa ma las de tigari”, “Nu pot sa renunt la relatiile mele distructive”, “Nu pot sa ma ocup mai mult de mine” si lista poate continua.

O buna perioada de timp, am crezut ca intr-adevar neputinta este cea care ne determina sa ne sapam tot mai adanc groapa in care am intrat. Dar am observat ca multi dintre noi nu vrem sa ne schimbam pe parcursul drumului de dezvoltare personala. Nu vrem sa parasim zona aceea de confort moale si catifelata si chiar le oferim celorlalti ustensilele necesare pentru a ne ajuta sa ne adancim groapa astfel incat sa nu mai credem in alternative. Le oferim scuzele si plansetele noastre continue incat ei ajung sa ne ofere o atentie fortata si o doza de mila deloc asemanatoare cu sentimentul de compasiune.

Daca nu ar exista posibilitatea unei schimbari bruste si benefice, atunci cum este posibil ca unii fumatori decid dupa 20 de ani in care au fumat cateva pachete pe zi sa renunte la acest obicei nociv? Sau cum poate altcineva sa-si ia viata in propriile maini si sa-si dea demisia dintr-o slujba care il epuizeaza pentru a-si construi gradina mult visata? Sau cum reuseste un om deprimat sa renunte la veche piele care incepuse sa il stranga atat de tare incat renunta la pastile si iese afara pentru a respira si imbratisa viata?

Exista acea parte din noi care se hraneste cu victimizarea incat ajunge sa o iubeasca si sa atraga tot mai multi agresori in jurul ei. Astfel, dam vina pe o serie de factori din exterior, insa neglijam faptul ca nici noi nu cream contextul favorabil schimbarii noastre.

Este exact exemplul unui prieten care a renuntat sa mai foloseasca telefoanele, dar se plange ca oportunitatile il ocolesc la fel cum cei care sunt dispusi sa-l ajute se plang ca nu reusesc sa dea de el. Exista oare ironie mai mare decat aceasta?

Nu incerc sa judec pe nimeni prin intermediul acestui articol, doar ca in acest moment, eu nu cred in “Nu pot.” Cred in “Nu pot”-ul unei persoane care este invalida, cred in “Nu pot”-ul bunicii care nu se mai poate ridica din pat, dar nu cred in “Nu pot”-ul prietenului de mai sus sau al oamenilor care se agata de o farama de atentie in loc sa actioneze. Cred doar in “Nu vreau”-ul lor.

Si mai e ceva. Mai e agatarea aceea de un moment in timp, de un viitor despre care oricum stim ca este nesigur. “O sa ma schimb”, ne spunem, dar daca nu incepem din acest moment de ce am avea incredere in “acum”-ul de maine care nu este altceva decat “candva”-ul de ieri?