intre ceea ce esti si ceea ce ai putea fi
Psihologie practica / Motivatie si succes

Intre ceea ce esti si ceea ce ai putea fi

intre ceea ce esti si ceea ce ai putea fi

intre ceea ce esti si ceea ce ai putea fiLao Tzu a spus candva <Cand renunti la ceea ce esti, devii ceea ce ai putea sa fii.> Acum stiu ca nu mi-am putut crea o noua viata decat atunci cand m-am putut elibera de tot ceea ce credeam ca sunt. Pana cand nu am dat drumul vietii pe care credeam ca trebuie sa o am, nu am putut sa imbratisez viata care ma astepta” : acestea sunt cuvintele lui Janine Shepherd, o femeie cu o poveste de viata miraculoasa, pe care as vrea sa v-o prezint in randurile de mai jos.

Modul in care acest om si-a reconstruit viata in urma unui accident foarte grav ne pune in contact nu numai cu rezerva de resurse nebanuite care zac ascunse undeva in fiinta noastra, ci si cu locul de profunda recunostinta in fata acestei vieti imprevizibile, dar darnice, care ne poate oferi momente incredibil de bogate si oportunitati neasteptate chiar si atunci cand experienta traita poate fi catalogata, conform registrului dual in care ne-am obisnuit sa vedem viata, drept ceva groaznic.

Va prezint mai jos filmul pe care l-am urmarit cu lacrimi in ochi si cu un sentiment de piosenie in fata capacitatii umane de a rezista, a indura, a se reinventa si de a se abandona in fata fortelor mai mari decat noi:

Janine Shepherd: un corp mutilat nu inseamna o persoana mutilata

“Viata este despre a crea si a imbratisa oportunitati. Oportunitatea mea in viata a fost visul olimpic. Asta ma definea. Asta era binecuvantarea mea.

Am practicat ski in toata tara, fiind membra a echipei Australiei, pregatindu-ma pentru olimpiada de iarna. Asa ca intr-o zi ma antrenam, mergand pe bicicleta impreuna cu colegii de echipa. Ne croiam cale catre spectaculosii Munti Albastri. Era o zi perfecta de toamna: vremea rasaritului, mirosul de eucalipt si un vis. Viata era minunata. Eram deja pe biciclete de cinci ore si jumatate cand am ajuns la partea de drum pe care o iubeam, la dealuri, pentru ca imi placeau mult dealurile. Si m-am ridicat putin din scaunul bicicletei, am inspirat aerul rece de munte, simtindu-mi plamanii arzand, am privit in sus si am vazut soarele rasarindu-mi in fata.

Si apoi totul a devenit negru. Unde eram? Ce se intamplase? Corpul meu era sfasiat de durere. Am fost lovita de un camion utilitar care mergea cu viteza. Am fost ridicata de la locul accidentului de un elicopter si am fost dusa la spitalul din Sydney. Am avut rani uriase care mi-au pus viata in pericol.Mi-am rupt gatul si spatele in sase locuri. Mi-am rupt cinci coaste pe partea stanga. Mi-am rupt mana dreapta. Mi-am rupt clavicula. Mi-am rupt oasele piciorului. Intreaga parte dreapta imi era ranita si plina de pietris. Capul imi era crapat in frunte si mi se vedea craniul. Aveam rani interne. Pierderi uriase de sange. Am pierdut aproape cinci litri de sange, maximum cat poate pierde cineva de dimensiunile mele. Cand a ajuns elicopterul la spital, presiunea sangelui era 40 cu 0. Aveam o zi cu adevarat nasoala.

Pentru aproape 10 zile, am plutit intre doua dimensiuni. Constientizam ca sunt in corp, dar in acelasi timp constientizam ca sunt in afara corpului, in alta parte, privind de sus la intreaga scena, ca si cum s-ar fi intamplat altcuiva. De ce as fi vrut sa ma intorc intr-un corp care era asa de stricat? Dar era aceasta voce care imi tot spunea:
„Haide, stai cu mine.”
“Nu. Este prea greu.”
“Haide. Asta este oportunitatea noastra.”
“Nu.Corpul asta este stricat. Nu imi mai poate servi.”
“Haide. Stai cu mine. Putem sa o facem. Putem sa o facem impreuna.”

Eram la o rascruce. Stiam ca daca nu ma mai intorc in corp, trebuie sa plec din lumea asta pentru totdeauna. A fost lupta vietii mele. Dupa zece zile, am luat decizia sa ma intorc in corp, iar sangerarile interne s-au oprit. Urmatoarea provocare era aceea daca voi mai merge vreodata, pentru ca eram paralizata de la brau in jos. Parintilor mei li s-a spus ca ruptura de la gat era stabila, dar ca spatele meu a fost complet strivit.

Vertebra L1 era ca si cum ai fi zdrobit o aluna, ai fi calcat pe ea si ai fi spart-o in mii de bucati. A trebuit sa fiu operata. Au intrat. M-au taiat literalmente in doua. Am o cicatrice care-mi inconjoara intregul corp. Au cules cat de mult os rupt au putut si mi-au refacut coloana. Au luat doua din coastele rupte si au lipit T12, L1 si L2. Apoi au pus copci. Le-a luat o ora sa puna copci. M-am trezit la terapie intensiva iar doctorii erau foarte incantati ca operatia a fost un succes pentru ca in acel stadiu mi se misca putin degetul cel mare de la picior si m-am gandit: ”Super, pentru ca am de gand sa particip la Olimpiada.” Habar n-aveam care era situatie. Asta este genul de lucruri care li se intampla altora, nu mie, cu siguranta.

Apoi a venit doctorita si mi-a spus: „Janine, operatia a avut succes, dar handicapul este permanent. Pentru nervii din sistemul nervos central nu exista leac. Esti ceea ce se numeste paraplegic partial, si vei avea toate consecintele care decurg din asta. Nu vei mai simti nimic de la talie in jos si cel mult poti recupera 10-20% din capacitatile initiale. Si daca vei merge din nou, probabil o vei face cu ajutorul unui cadru.” Si apoi a spus: „Janine, va trebui sa regandesti tot ceea ce vei face cu viata ta, pentru ca nu vei mai fi niciodata capabila sa faci lucrurile pe care le faceai inainte.”

Am incercat sa inteleg ceea ce spunea. Eram un atlet. Asta era tot ceea ce stiam. Daca nu mai puteam sa mai fac asta, atunci ce sa fac? Si intrebarea pe care mi-o tot puneam era: Daca nu mai pot sa mai fac asta, atunci cine sunt?

M-au mutat apoi de la terapie intensiva la unitatea speciala. Stateam pe un pat subtire si tare, special pentru probleme de acest gen. Nu puteam sa-mi misc picioarele. Aveam ciorapi stransi care sa ma protejeze de cheagurile de snage. Aveam un brat in gips, si alt brat in legat in jos. Aveam o proteza la gat si saci cu nisip de o parte si de alta a capului si imi vedeam lumea printr-o oglida suspendata deasupra capului.

Imparteam rezerva cu alti cinci oameni iar lucrul incredibil era ca, deoarece eram paralizati si zaceam in paturile noastre, nu stiam cum arata cel de langa noi. Cat de incredibil poate fi asta? Cat de des in aceasta viata iti poti face prieteni, dincolo de judecata, doar pe baza spiritului tau? Si vorbeam lucruri care nu se puteau incadra in categoria conversatii superficiale, impartasindu-ne cele mai intime ganduri, frici si sperante de viata.

Imi aduc aminte ca intr-o noapte a intrat una din asistente cu un pachet intreg de paie de plastic. A pus cate o gramajoara pe fiecare din noi si ne-a zis: ” Legati-le pe toate intre ele” Nu erau prea multe de facut acolo, asa ca am facut asta. Si cand am terminat, a mers pe la fiecare in tacere si le-a adunat pe toate pana cand a inconjurat cu ele intreaga rezerva si apoi a spus: “Acum, fiecare sa isi prinda paiele lui”. Si am facut asta. Si asistenta a spus: „Acum suntem cu totii conectati.” Si ne-am tinut strans de ele si am respirat ca unul, stiind ca nu suntem singuri in aceasta calatorie.

Pana si intr-o astfel de experienta, cum este a fi paralizat intr-o rezerva de spital, sunt momente de o incredibila profunzime si bogatie, de autenticitate si de conexiune pe care nu le mai experimentaseram inainte.

Si fiecare dintre noi stia ca atunci cand vom pleca din spital nu vom mai fi niciodata aceeasi. Dupa sase luni, a sosit momentul sa merg acasa. Mi-aduc aminte cum tata m-a ajutat sa urc in scaun si sentimentul soarelui pe fata mea pentru prima data. Mi-au dat lacrimile si m-am gandit: „Cum oare am putut sa iau acest lucru, pana acum, ca pe ceva ce mi se cuvenea? “M-am simtit incredibil de recunoscatoare pentru viata mea. Insa inainte de a iesi din spital, asistenta principala imi spusese: „Janine, vreau sa fii pregatita, pentru ca atunci cand te vei duce acasa, ceva se va intampla.” Si am intrebat: „Ce?” Si ea mi-a spus: „Vei cadea in depresie.” Si am spus: „Nu eu, nu Janine Masinaria porecla mea.” Ea mi-a spus: „Vei fi, pentru ca, vezi tu, se intampla tuturor. In spital, e normal. Esti in carucior. E normal. Dar te vei duce acasa si vei realiza cat de diferit este totul.”

Si m-am dus acasa si ceva s-a intamplat. Am realizat ca sora Sam a avut dreptate. Am intrat in depresie. Eram in scaunul cu rotile. Nu simteam nimic de la brau in jos, aveam atasat un cateter. Pierdusem multe kilograme si eram foarte slaba. Si voiam sa renunt. Tot ce voiam sa fac era sa-mi pun pantofii de sport si sa ies pe usa. Imi voiam inapoi vechea viata. Imi voiam corpul inapoi.

Si mi-o amintesc pe mama stand la capataiul patului meu, spunandu-mi: ma intreb daca viata va mai fi vreodata frumoasa. Si am gandit atunci: “Cum ar mai putea fi? Pentru ca am pierdut tot ceea ce conta pentru mine, lucrul pentru care muncisem atat de mult. Si ma tot intrebam: De ce eu? De ce eu?

Si apoi mi-am adus aminte de prietenii mei care erau inca in spital, in special de Maria. Maria a avut un accident de masina si s-a trezit in ziua aniversarii celor 16 ani ai ei cu vestea ca este complet tetraplegica, fara sa se poata misca de la gat in jos, fiind afectata si la nivelul corzilor vocale, ramanand fara posibilitatea de a vorbi. Mi-au spus: O sa te mutam langa ea, pentru ca consideram ca ar fi bine pentru ea. Eram ingrijorata. Nu stiam cum voi reactiona cand voi fi mutata langa ea. Stiam ca poate fi o incercare grea, dar de fapt a fost o binecuvantare, pentru ca Maria zambea mereu. Era mereu fericita, si chiar si cand incepuse sa vorbeasca, desi era greu sa intelegi ce spunea, niciodata nu s-a plans, nici macar o data. M-am intrebat mereu cum a putut ea sa gaseasca acel nivel de acceptare a lucrurilor.

Si am realizat ca nu era vorba doar de viata mea. Era vorba despre viata in sine. Am realizat ca nu era vorba doar de durerea mea. Era durerea tuturor. Si atunci am stiut ca am o alegere. As fi putut sa ma lupt cu realitatea sau as fi putut sa ma eliberez si sa-mi accept nu numai corpul, ci si circumstantele vietii mele. Si atunci am incetat sa ma intreb „De ce eu?” si am inceput sa ma intreb „De ce nu eu?” Si apoi m-am gandit ca, poate, a fi pe marginea prapastiei este, de fapt, locul perfect de unde sa incepi.

Nu m-am considerat niciodata o persoana creativa. Eram atlet. Corpul meu era o masina. Dar in acel moment eram pe punctul de a ma imbarca in cel mai creativ proiect pe care cineva dintre noi l-ar putea face vreodata: acela al reconstructiei propriei vieti.

Nu aveam absolut nicio ideea despre ce ar urma sa fac si in acea incertitudine am gasit o oarecare libertate. Nu mai eram legata de o cale stabilita. Eram libera sa explorez posibilitatile infinite ale vietii. Si aceasta realizare mi-a schimbat viata.

Stand acasa in scaunul meu cu rotile si in ghipsul meu, am vazut un avion cum zbura si am privit in sus si mi-am spus: „Asta e! Daca nu pot sa merg, atunci as putea sa zbor.” Si am spus: „Mama, voi invata sa zbor.” Si ea mi-a spus: „E foarte dragut, scumpo.” Am spus: „Da-mi Pagini Aurii.” Mi-a dat cartea de telefon, am sunat la scoala de pilotaj, mi-am stabilit o intalnire, am spus: „Vreau sa-mi fac o rezervare pentru un zbor.” Si mi-a spus: „Cand doriti sa veniti?” Am spus: „Pai, trebuie sa vin cu un prieten pentru ca nu pot conduce. Si nici nu pot merge. E vreo problema?” Mi-am facut rezervarea si cateva saptamani mai tarziu prietenul meu Chris si mama m-au condus la aeroport, pe mine, cu cele 36 de kilograme ale mele acoperite de ghips si cu o salopeta pe deasupra. Crede-ma, nu aratam ca un candidat ideal care ar putea sa-si ia permisul de zbor.

Am spus: Buna, sunt aici pentru lectia de zbor. Au aruncat o privire si apoi s-au dus in spate sa faca jocul cu cine trage paiul cel scurt. „Ia-o tu sa o inveti. Ba nu, tu.” Intr-un sfarsit, vine un barbat:” Buna, sunt Andrew si te voi insoti la primul zbor.” Super!

Si m-au condus pana la asfalt unde era un avion rosu, unu alb si unul albastru. Era minunat. M-au ridicat in carlinga. M-au asezat. Erau butoare si comenzi peste tot. „Cum de stii ce sunt toate aceste butoane si comenzi?” Andrew s-a suit in fata si a pornit avionul. „Ai vrea sa incerci la rularea pe pista?” m-a intrebat. Asta e atunci cand trebuie sa-ti folosesti picioarele pentru a controla pedalele de carma ca sa controlezi avionul cat e pe pamant. Am spus: „Nu, nu imi pot folosi picioarele. Dar imi pot folosi mainile.” Ok.

Si am ajuns la pista, si a dat putere avionului. Apoi am decolat, rotitele s-au ridicat si pe cand ne ridicam in aer, am avut un sentiment incredibil de libertate. Andrew mi-a spus, trecand peste zona de training: „Vezi muntii aceia de acolo?” Am spus „Da.” „Ei bine, vei prelua carma si vei zbura catre ei.” Si cand m-am uitat la ei, mi-am dat seama ca ma indreptam spre Muntii Albastri, acolo unde a inceput calatoria. Am preluat controlul si zburam. Eram departe, departe de acea rezerva de spital si am stiut atunci si acolo, ca voi fi pilot. Nu stiam cum Dumnezeu vor reusi sa trec examenele medicale. Dar urma sa ma ingrijorez despre asta mai tarziu, pentru ca in acest moment aveam un vis. Am mers acasa, mi-am facut un jurnal de training si un plan de dezvoltare personala. Imi exersam mersul cat de mult puteam si am ajuns de la punctul in care ma tineau doi oameni in punctul in care ma tinea o singura persoana si apoi in punctul in care puteam sa ma tin singura de mobila, pe distante foarte mici. Si apoi am facut un progres mare pana in punctul in care puteam sa merg prin casa, tinandu-ma de pereti, si mama mi-a spus ca va fi mereu in spatele meu, ca sa-mi stearga amprentele. Dar cel putin stia in fiecare moment unde ma aflu.

In timp ce doctorii continuau sa ma opereze si sa-mi reconstruiasca corpul, eu am continuat cu studiile mele teoretice si intr-un final, in mod miraculos, mi-am trecut examenele medicale si asta a fost semaforul meu verde pentru zbor. Imi petreceam fiecare moment la scoala de pilotaj, departe de zona mea de confort, cu toti tinerii care voiau sa fie piloti Qantas, eu cea care eram toata un ghips, apoi cu proteza de otel, punga cu medicamente, cateterele si apoi cu schiopatatul meu. Toti se uitau la mine si gandeau: „pe cine vrea oare sa pacaleasca? Nu va face niciodata asta.” Uneori, si eu credeam asta. Dar asta nu a contat, pentru ca era ceva interiorul meu care ardea tare si care eclipsa toate ranile mele.

Scopurile mici m-au ajutat sa ma mentin pe cale, si intr-un final am obtinut permisul de zbor, am invatat sa navighez si mi-am dus cativa prieteni intr-un tur deasupra Australiei. Apoi am invatat sa pilotez avion cu doua motoare, apoi sa pilotez pe vreme rea. Si apoi am luat permisul de pilot pentru zboruri comerciale. Apoi permisul de instructor. Si apoi m-am regasit la aceeasi scoala veche unde m-am dus pentru primul meu zbor, invatandu-i pe altii cum sa zboare, la doar 18 luni dupa ce am plecat din spital.

Si apoi m-am gandit: de ce sa ma opresc aici? De ce sa nu invat sa zbor invers? Si am invatat sa zbor cu susul in jos si am devenit instructor de zbor acrobatic. Atunci am stiut ca poate corpul meu este limitat, insa spiritul meu este de neoprit.

Lao Tzu a spus candva “Cand renunti la ceea ce esti, devii ceea ce ai putea sa fii.” Acum stiu ca nu mi-am putut crea o noua viata decat atunci cand m-am putut elibera de tot ceea ce credeam ca sunt. Pana cand nu am dat drumul vietii pe care credeam ca trebuie sa o am nu am putut sa imbratisez viata care ma astepta. Acum stiu ca puterea mea adevarata nu a venit niciodata din corp, si desi capacitatile mele fizice s-au schimbat dramatic, ceea ce sunt eu nu s-a schimbat niciodata. Lumina calauzitoare din mine a fost intotdeauna lumina, asa cum este in fiecare dintre noi.

Stiu ca nu suntem numai corpurile noastre si mai stiu ca nu ne apartinem. Si nu mai conteaza cum arati, de unde vii si cu ce te ocupi. Tot ceea ce conteaza este modul in care noi continuam sa intretinem scanteia umanitatii din noi, traindu-ne vietile ca pe niste expresii creative, la cel mai inalt nivel, a ceea ce suntem noi cu adevarat, pentru ca suntem conectati prin milioane si milioane de paie, si este timpul sa le adunam pe toate si sa ne tinem strans de ele. Si daca va fi sa mergem impreuna catre visul nostru colectiv, este timpul sa lasam deoparte concentrarea pe fizic si sa imbratisam virturtile inimii. Ridicati-va paiele daca sunteti impreuna cu mine.

Multumesc. ”

www.ted.com 

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

2 comentarii

  1. Luiza spune:

    Acest articol ar trebui reluat lunar.Si eu am trecut prin multe. Acum sper sa termin cartea de care m-am apucat – despre femei obisnuite dar pline de intelepciune,rabdare si bun simt. Femei prietene, sotii, mame,colege,partenere,bunici,confidente. Ma oprisem bulversata de realitatea cotidiana si intepenita de comportamentele celor apropiati. Si eu ma simteam ca intr-un ghips total. Multumesc inca o data si va rog sa mai reluati asemenea exemple. Cu respect.

    1. damaideparte spune:

      adevarat, Luiza…si noi am fost foarte impresionati. mult succes cu cartea si toate cele bune!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *