Suferind in tacere

suferind in tacere

De jur imprejur, oamenii sufera in tacere.

Ne agatam de stoicismul prin care am invatat sa ramanem puternici. Si ne aducem rar aminte ca avem nevoie unii de altii, mai ales in momentele de vulnerabilitate. Sa radem impreuna. Sa impartim bucurie si impliniri. Sa ne simtim intelesi de ceilalti. De ce sunt oamenii atat de tacuti in legatura cu suferintele lor?

De unde nevoia de a avea o latura dura, incapabila sa exprime ce simte? De unde rusinea de a recunoaste ca ai fost hartuit sexual, ca una din rude s-a sinucis sau ca ai trecut prin alte experiente oribile? Care sunt consecintele faptului de a ne ascunde sentimentele legate de dificultatile si de tragediile din viata noastra?

Atunci cand ramanem tacuti, ne imaginam ca ceilalti ne vor judeca. Poate ca asta se intampla din cauza trecutului nostru, atunci cand dificultatile nu erau discutate intre membri familiei. Teama de respingere este uriasa.

Oamenii nu tolereaza respingerea si riscul izolarii. Cautam atasament, de la inceputul vietii. Cand oamenii inceteaza sa mai caute conexiunea cu cei din jur, ceva nu este in regula. Daca poate fi blamata o emotie pentru acest fenomen, atunci este vorba de rusine. Un alt sentiment este vina. Oamenii care experimenteaza evenimente traumatice in viata lor vor sa se conecteze si sa se simta intelesi, insa riscul respingerii si sentimentele de rusine si vina sunt prea puternice.

Adesea, se simt ca si cum nimeni nu i-ar putea intelege vreodata. Simt ca nimeni nu vrea sa auda despre cat de groaznic a fost totul. Oamenii care au experimentat aceste lucruri pot simti ca nimeni nu poate intelege cu adevarat experienta. Iar intelegerea celorlalti este adesea, tot ceea ce au nevoie.

Se pot simti izolati,  desi au nevoie disperata de conexiune. Conexiunea inseamna vindecare. A gasi pe altcineva care intelege si se poate conecta cu compasiunea in fata emotiilor coplesitoare asociate cu un astfel de eveniment este modul in care putem face fata ca fiinte omenesti.

Din perspectiva mea, a ne simti intelesi de o alta fiinta umana este o parte fundamentala a vindecarii.

Cineva care sa ne ajute sa intelegem si sa punem in cuvinte emotiile coplesitoare ale evenimentelor traumatice ne poate ajuta sa ne impacam cu experienta. Amintirile nu vor disparea niciodata, insa nu vor mai fi punctul definitoriu al vietii noastre. Pe masura ce intensitatea acestor experiente cedeaza, putem intra in contact cu persoane din jur, fara sa ne simtim judecati.

Impartasind vulnerabilitatile si durerea, ne ajutam unii pe altii sa purtam frustrarile existentei noastre fragile. Iar atunci cand ne conectam cu altii, nu o facem doar pentru a pune pe masa durerea noastra. Interconectarea poate aduce bucurie, dragoste, libertate si autenticitate. Am putea spune ca ceea ce suntem este conectat cu relatia noastra cu altii. Din pacate, multi dintre noi isi petrec viata incercand sa isi ascunda limitele, fricile si vulnerabilitatile cu altii. Ne ascundem de rusine si vinovatie si suferim in tacere.

Poate ne-ar ajuta sa stim ca fiecare are partea lui de suferinta in tacere.

Oricat de feriti am parea, din exterior, de suferinte tacute si tristeti nerostite, fiecare din noi avem propria zona in care ne traim durerile nestiute de nimeni. 

Ce s-ar intampla daca am reusi sa deschidem coconul ranilor noastre, nu pentru a le proiecta, ci pentru a spune, atingand inimile celor care se nimeresc a ne fi in preajma atunci: “Sunt om. Si astea sunt ranile mele. Nu vreau nimic, decat sa mi se vada si sa mi se recunoasca umanitatea din mine.” Si vom primi recunoastere, dupa ce noi insine vom fi facut asta, recunoscand existenta partii ranite din noi si dandu-i glas sa se exprime.