Stim cu totii ca avem nevoie unii de altii in aceasta viata iar adesea putem intrezari, in aceasta nevoie, pericolul de a dezvolta fixatii simbiotice unii fata de altii, monopolizandu-ne reciproc atat de mult incat simbioza distructiva ne poate aduce la stadiul de a nu mai avea, in relatiile dintre noi, nicio urma de libertate externa sau interna.
Atunci cand suntem copii, ceea ce avem nevoie de la adultii din jurul nostru este incurajare si suport: permisiunea si incurajarea de a face lucruri, de a vedea lumea cu proprii ochi, de a avea incredere in propriile sentimente. Adultii trebuie sa le arate copiilor cum sa devina independenti si responsabili pentru propriile lor actiuni.
Vazut din perspectiva psihologiei, Sinele evolueaza sub asistenta altei persoane, identificata drept o figura de atasament constanta. Acest altcineva permite copilului sa se defineasca pe sine ca fiind separat de el: in a intra in conexiune cu celalalt, copilul invata sa-si perceapa Sinele sau ca fiind diferit.
Astfel el invata: “Nu sunt mama mea, nu sunt tatal meu, nu sunt sora mea. Sunt diferit de ei.”
Insa daca figura de atasament primar nu poseda un simt al unei autonomii sanatoase, un simt al sinelui si a ceea ce este ea cu adevarat, aceasta persoana nu va fi tangibila pentru copilul aflat in crestere. Oamenii care nu stiu in mod clar cine sunt ofera altora un feedback inadecvat si neclar. Copilul poate fi confruntat cu mesaje de genul “Esti in felul asta sau in felul celalalt”, mesaje care nu au nimic de-a face cu copilul in sine; asta se intampla atunci cand figura de atasament isi plaseaza propriile poveri emotionale asupra copilului.
Si pentru ca copiii nu pot vedea dincolo de mecanismele de aparare sau dincolo de mecanismele proiective ale parintelui, ei vor prelua de la parinti opiniile false asupra propriei persoane si nu vor sti cum sa aiba incredere in propriile instincte, impulsuri, sentimente si ganduri.
Pseudo-autonomie
Cercetarile legate de atasament ne spun ca acesti copii prinsi in modele de atasament nesigure sunt incapabili sa-si gaseasca o baza emotionala stabile, care sa le permita sa aiba incredere in proprii parinti. Din cauza acestui lucru, ei vor fi foarte stresati, la nivel interior si vor pastra distanta emotionala si psihologica fata de cei din jur. Acest lucru se va define printr-o pseudo-independenta timpurie: ei devin mult prea preocupati de sine si invata, mai repede decat alti copii, sa-si gaseasca echilibrul fiind independenti de adulti.
Prefera sa renunte la orice sprijin potential din partea celorlalti, restrangandu-si orizontul nevoilor lor la potentialul lor limitat. Nu pot accepta ajutorul celorlalti pentru ca le este frica ca vor fi luati pe sus de persoana respectiva si ca vor fi impovarati de emotiile celorlalti.
In spatele acestui comportament se afla experienta pe care copilul a avut-o cu parintii sai traumatizati, care, prin comportamentul lor inconsistent, l-au determinat sa fie nesigur de ceea ce simte si de ceea ce este el ca persoana. Fraza “Vreau sa fiu iubit” poate fi foarte greu de verbalizat pentru persoanele care au modele nesigure de atasament, din cauza fricii ca, exprimandu-si nevoia de iubire, se vor abandona altora si vor fi atrasi in suferinta lor.
Autonomia adevarata
Cuvantul autonomie provine din greaca veche unde inseamna “cel care isi face singur legea”. Autonomia adevarata inseamna a nu avea nevoie sa te subordonezi cuiva si a fi capabil sa-ti urmaresti propriile valori.
In relatiile bazate pe dependenta si subjugare, este dificil sa dezvolti aceasta forma de autonomie si sa devii asertiv atunci cand te confrunti cu cereri si presiuni din partea altora. Si adesea suntem prea slabi pentru a fi suficient de asertivi in fata celor care au mai multa putere sau mijloace de forta decat el.
Unii oameni au avut experiente traumatizante in trecut si sunt incapabili sa foloseasca sansele care le sunt oferite in prezent pentru a deveni mai autonomi. Orice persoana care sufera de rani vechi este prinsa intr-o capcana interioara si nu este libera interior. Autonomia adevarata inseamna sa spui un “Da” neconditionat atat tie insuti cat si realitatii Vietii tale si de a-ti asuma responsabilitatea adevarata de a o trai, indiferent ce s-a intamplat in trecut. Viata nu mai este astfel o imitatie sau un joc de rol, nu este ceva ce va incepe mai tarziu sau va incepe cu adevarat intr-un anume punct, ci este o expresie a “Eu sunt in acest fel” sau “Lucrurile sunt astfel” sau “Aici si acum, asa stau lucrurile.”
Daca sumarizam relatia dintre simbioza si autonomie, exista doua alternative: simbioza constructiva si autonomie adevarata, iar pe de alta parte simbioza distructiva si pseudo-autonomie.
In biologie, simbioza constructiva este numita mutualism, iar simbioza distructiva parazitism. Simbioza constructiva este benefica pentru toti cei implicati. Promoveaza dezvoltarea fiecarei persoane implicate atat cat este necesar si posibil pentru a ajunge la un stadiu particular de dezvoltare fizica, emotionala, mentala si practica.
Relatiile constructiv-simbiotice sunt bazate pe o forma sanatoasa de dragoste. Aceasta dragoste il vede pe celalalt asa cum este, nu asteapta nimic in schimb in mod special si este fericita sa primeasca orice semn de dragoste oferit in mod liber. Frica sanatoasa precum si formele de furie sanatoasa isi au locul lor intr-o relatie de simbioza constuctiva.
Cand exprimam furia sanatoasa nu judecam cealalta persoana ca intreg, ci ne exprimam neplacerea legata de anumite actiuni si atitudini. Sentimentele de tristete si durere pot fi exprimate intr-o simbioza constructiva. Este sanatos sa le aratam altora tristetea si sa jelim la pierdere, separare si moarte. De asemenea, este natural sa avem un nivel potrivit de participare la durerea si doliul celorlalti.
Parte din esenta unei simbioze constructive este sa stim cand este momentul potrivit sa dizolvam o relatie, cand a venit timpul sa punem capat unei relatii care a devenit mult prea restrictiva si limitativa. De exemplu:
- Copilul isi paraseste parintii cand a invatat suficient de multe ca sa supravietuiasca singur
- Un cuplu se separa pentru ca isi dau seama ca nu are un viitor impreuna
- Organizatiile si institutiile se dizolva atunci cand si-au indeplinit misiunea
Simbioza constructiva genereaza un sentiment armonios de apartenenta si solidaritate.
Fiecare il poate vedea pe celalalt asa cum este in realitate, cu toate experientele bune si rele din viata, cu punctele tari si punctele slabe. Ca exemplu, parintii nu ar trebui sa isi ascunda experientele negative de copii, pentru a-i determina pe acestia sa aiba o imagine falsa despre ei. Si nici nu ar trebui sa le prezinte lumea in culori exclusiv roz, prin imagini idealiste. Copii ar trebui sa vada lumea asa cum este, cu partile sale bune si cu cele rele. Intr-o simbioza constructiva, o persoana nu incearca sa-l protejeze pe celalalt de posibile conflicte si de probleme, creand un cocon de protectie in jurul celuilalt.
Formele de simbioza distructiva
Formele de baza ale simbiozei distructive pot fi sumarizate in felul urmator:
- Ar trebui sa te porti asa cum imi doresc eu – echivalent cu dominatie, control, suprimare, sadism, distrugere
- Voi fi exact asa cum vrei tu sa fiu – dorinta exagerata de a forma atasamente, de a renunta la sine, supunere, deprimare, masochism.
In simbiozele distructive, partenerului puternic nu ii pasa cu adevarat de cel slab; ei nu ii pot recunoaste pe ceilalti ca pe niste fiinte umane, care au propriile interese si nevoi. In loc de asta, ei ii vad pe ceilalti ca pe niste obiecte manipulabile pentru propriul lor scop. Ei refuza sa vada ce se intampla cu ceilalti.
Partenerul mai puternic ignora granitele celui mai slab; nu exista intelegere asupra faptului ca si partenerul mai slab are nevoi proprii si o viata proprie. Nu se ia in considerare ceea ce are nevoie cu adevarat acea persoana pentru a fi capabila sa se dezvolte. Dragostea simbiotic-distructiva este nesanatoasa pentru ca, prin ea, ne agatam de celalalt, vrem sa il posedam, intram in competitie cu el, punem presiune pe el, il santajam si avem asteptari care se pot indeplini doar contrar propriilor lui nevoi si interese. Aceasta dragoste este o iluzie: nu il vedem pe celalalt asa cum este, ci cream o imagine a modului in care am vrea sa fie celalalt.
Partile implicate intr-o simbioza distructiva se lupta permanent sa suprime furia si sa o directioneze catre oamenii din afara relatiei simbiotice. In timp ce furia sanatoasa ajuta o persoana sa ramana autentica cu sine insasi si cu nevoile sale reale, a exprima furia care rezulta dintr-o simbioza distructiva este un lucru care nu e de ajutor in a rezolva conflicte si care duce la si mai multa distrugere. In spatele acestei furii se afla insa o mare durere. Persoana este insa incapabila sa se uite la propria durere si de aceea are nevoie sa-i vada pe altii suferind.
Ceea ce ar trebui sa intelegem fiecare din noi la sfarsitul acestei expuneri despre relatiile simbiotice este ca: exista o lume a simbiozei distructive si o lume a simbiozei constructive. Diferite legi prevaleaza in ambele lumi. Daca ne-am nascut intr-o lume a simbiozei distructive nu avem alta sansa decat sa incepem sa ne adaptam acestor legi. Dar ar trebui sa nu negam ca exista si cealalta lume, a simbiozei constructive. Si poate ca va exista o sansa, intr-o zi, de a trece de la o lume la alta, si de a crea o lume in care sa nu mai dorim sa subjugam, sa batjocorim si sa ne uram pe noi insine si pe ceilalti.
Bibliografie: “Symbiosis and autonomy. Symbiotic trauma and love beyond entanglements”, Franz Ruppert, Green Balloon Publishing
Daca v-a placut acest articol, va recomandam: constelatii familiale.
