despre comunicare si tacere
Psihologie practica / Comunicare

Despre comunicare si tacere

despre comunicare si tacere

despre comunicare si tacere

In ultima perioada, capata in ochii mei o amploare tot mai mare un fenomen pe care il observ despre comunicare si pe care doresc sa il impartasesc in cele ce urmeaza.

Deseori, ne raportam la ceilalti de parca ei ar trebui sa stie in totalitate ceea ce noi simtim si sa se poarte ca atare. Desi nu ne aratam durerea, ii privim surprinsi cand realizam ca nu se gandesc sa ne ofere mangaierea lor (repet, pe care nu am cerut-o).

Desi sufletul nostru este zdrobit de experientele vietii, facem pe descurcaretii atunci cand ne intalnim cu prietenii nostri afirmand cu un zambet fals si obosit: ,,O scot eu singur(a) la capat”.

Desi am dori sa-i impartasim cuiva o mare dorinta sau realizare, facem un pas in spate consolandu-ne, in propriul egoism, ca ceilalti nu ne vor intelege sau ne vor invidia.

Mai are rost sa ne intrebam atunci de ce in ciuda unei false rezistente in timp, relatiile noastre sunt atat de plapande, pregatite sa se ofileasca inainte ca vremea lor sa fi sosit?

Exemplele personale despre comunicare sunt nenumarate. Intr-un moment de epuizare si acumulare de lucruri nespuse, am incheiat relatia cu o persoana draga mie. Fara a-i da vreo explicate, dar avand in fundal o serie de reprosuri, am spus doar ,,Nu mai pot!” si am plecat brusc.

Aceasta decizie m-a macinat o buna perioada de timp deoarece pe masura ce timpul trecea si durerea se risipea, reuseam sa constientizez ca trebuia doar sa ma exprim, trebuia doar sa dau glas cuvintelor care imi sufocau tot mai mult fiinta, doar sa merg mai departe, nu sa fug…

Tacerea vorbeste atat de mult despre comunicare incat cel mai firesc si neplacut pas este adesea izbucnirea.

Ma intreb ce se ascunde cu adevarat in spatele lucrurilor nespuse. De ce traim sub aparenta ca vom trece inca o data cu vederea un comportament care ne deranjeaza sperand ca de aceasta data poate va fi ultima data? De ce amanam decizia in care ii spunem cuiva ceea ce credem cu adevarat, chiar daca nu este o sfidare sau nici macar o jignire la adresa lui?

Poate ca atunci cand discutam despre comunicare si despre aceste aspecte ascunse, uitam sa ne trasam granitele personale. Sau poate ca din dorinta de nu rani sau de a face pe plac, alegem sa inabusim propriile convingeri si dorinte, pentru ca in cele din urma tot in fata noastra sa fie nevoie sa dam explicatii.

Poate daca am spune acele cuvinte la timp, acel ,,Iata cum stau lucrurile din punctul meu de vedere”, acel ,,Iarta-ma” la momentul potrivit, acel ,,Am nevoie de putin timp” cand paharul rabdarii pare sa dea pe dinafara, acel ,,Te iubesc” ca o floare care se deschide, nu ca un raspuns, cred ca am reusi sa discutam altfel despre comunicare.

In esenta lor, lucrurile sunt atat de simple si firesti, insa ne lasam cu usurinta inselati de aparenta greutatilor, orgoliilor sau ranilor, dand nastere unor asteptari marete pe care le proiectam pe umerii celorlalti. Si daca nu ne-am mai purta de fiecare data de parca ceilalti sunt raspunzatori pentru emotiile noastre, poate ca din nou ne-am apropia de esenta noastra pe care nu am mai neglija-o de aceasta data…

Si poate ca acest intreg proces de dezvoltare personala ne intoarce tot catre noi insine, catre exprimarea in fata propriei fiinte deoarece, in momentul in care adevarul nostru ar fi unul concret, cu siguranta l-am putea impartasi celorlalti, fara a ne simti dezamagiti de raspunsurile lor in momentele in care acestea nu ar rezona cu noi insine.

Voi ce parere aveti?

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *