Ce ne spunem cand ne mintim

ce ne spunem cand ne mintim

Aud adesea franturi de dialog, devenite deja automatisme, de genul “Ce faci? Bine!” si intuiesc multe dureri in spatele unor confidente de genul:

“Mi-a parut rau ca ai mei au divortat cand aveam 10 ani, dar a fost ok.”, “M-a durut cand ne-am despartit, dar mi-am impus sa nu sufar si am trecut cu bine peste.”

Si ce e mai trist e ca nu spunem lucrurile astea numai fata de ceilalti, intr-o incercare fireasca de a parea ca ne descurcam bine cu viata noastra, ci le spunem si fata de noi insine, in singuratatile noastre, noaptea inainte sa adormim si dimineata cand ne facem curaj sa iesim din casa.

Cati dintre noi nu ne mintim, batandu-ne singuri pe umar si asigurandu-ne lucrurile sunt “ok” si decurg “bine”, cand sufletul nostru de fapt ar vrea sa urle de tristete si de dezamagire?

Asa ca astazi, in acest articol, ma intreb: De ce ne mintim pe noi insine? De ce pretindem ca e “ok” si e “bine” (cuvintele care, in viziunea mea, ascund sigur o minciuna) ceea ce stim ca e departe de a fi ok si bine? Cum este posibil sa ne autoinselam? Cum putem sa fim cei deceptionati si cei care deceptioneaza in acelasi timp?

Cred ca ne mintim pentru ca ne e frica sa privim in fata suferinta din sufletul nostru.

Probabil nu stim sau am uitat ca suferinta falsa, bazata pe proiectii si povesti, se risipeste ca fumul atunci cand i se acorda atentia necesara. Si ca suferinta reala, cauzata de pierderea cuiva, spre exemplu, se poate transforma in ceva frumos dupa ce este traita pana la capat. Asa ca preferam sa stam undeva suspendati, tanjind dupa autenticitate, dar complacandu-ne in negare. Si de la negare pana la minciuna nu mai este decat un pas.

Privind cu intelegere insa asupra subiectului, cred ca mintim si in scop de autoprotectie. Pentru fiecare dintre noi, exista ganduri pe care le consideram inacceptabile si pare mai simplu sa refuzam sa ne gandim la ele. Continuam sa speram ca realitatea se va schimba si ca atunci minciuna pe care ne-o servim singuri pe tava dimineata, la pranz si seara, nu va mai avea consistenta.

Putem nega ca suntem deprimati, sperand ca in curand depresia sa dispara. Gandim ca atunci cand depresia va disparea, minciuna noastra nu va mai conta. Si am si evitat sa privim in fata o realitate dureroasa, deci am castigat de doua ori. Insa pierdem de un milion de ori, pentru ca incet incet pierdem contactul cu propriul adevar. Ne pierdem busola interioara. Pierdem abilitatea de a intelege clar ce se intampla cu noi si de a ne detecta propriul adevar interior, in fiecare moment.

Cred ca merita sa ne intrebam care sunt lucrurile care ne par atat de inacceptabile.

Atat de greu de privit in fata incat sa ne determine sa traim intr-o continua negare, intr-o continua deconectare de la dorintele noastre reale. Atat de greu de inghitit, incat preferam sa ne hranim cu minciuni si sa pretindem ca e bine. Si daca avem curajul sa deschidem cutia Pandorei, cred ca e important sa nu cadem in alta capcana: aceea de a arata continutul cutiei cu orice pret, oriunde, la piata, la serviciu, prietenilor, colegilor… si a pretinde ca suntem singurii detinatori ai unei astfel de cutii si ca suntem atat de raniti… Nu este nevoie de victimizare, este nevoie doar de o constientizare a ceea ce iese din cutie.

Nu stiu in ce fel am reusit sa va pun pe ganduri cu acest articol, insa eu o sa incerc sa ma mint mai putin. O sa incep astazi, incercand sa dau raspunsuri mai autentice decat “Bine” la intrebarea “Ce faci?”.