De curand, am observat inca o data cat de importanta este mintea umana...
Ea intervine in actiunile noastre “pe nepusa masa”, reusind sa modeleze realitatea fiecarui moment.
Ea ne poate scoate din cele mai adanci stari de tristete la fel de bine cum ne poate inalta mai sus decat am crezut ca vom putea ajunge vreodata.
Va lasam in randurile de mai jos cateva ganduri ce-i apartin lui Katie Byron despre “adevarul” pe care mintea noastra il creaza constant:
“In final, ceea ce este real nu poate fi vazut sau auzit sau tangibil.
Tu doar iti vezi proprii ochi, iti asculti propriile urechi si reactionezi la lumea propriei imaginatii.
Totul este initial creat de mintea ta.
Tu il denumesti, tu il creezi, tu ii dai inteles dupa inteles dupa inteles. Tu ii dai realitatii ce-ul, tu ii dai si de ce-ul.
Totul se datoreaza tie.
Originarul dispare in valul elementului nou, care este deja vechi. Gandul sterge totul in afara lui.
Mintea este atat de puternica, incat ar putea lua pumnul imaginar si sa-l izbeasca de zid si chiar sa creada ca tu esti persoana al carei pumn este acela.
Pentru ca mintea, in ignoranta sa, se grabeste in a-si tine lumea imaginara intacta si astfel creeaza spatiul si timpul si totul din ele.
Abilitatea mintii de a crea este un lucru frumos, pana cand nu creeaza, dintr-o cruzime pe care o etaleaza adesea, o lume plina de frica si cosmaruri. Nu are importanta unde incepe mintea sa-si puna intrebari:
“Este un copac.” – este adevarat?
Sau
“Eu sunt” – este adevarat?
Lumea pe care a creat-o mintea poate foarte bine sa fie si de-creata. Revine oricum la locul de unde a venit. Atasamentul tau fata de ea este singurul fel de suferinta.
Mintea nu poate intelege “nimicul”, absolutul, lucrul din care totul decurge, necuvantul originar.
A-l numi “nimic” il face neadevarat. Nu este “nimic” deoarece este anterior cuvantului.
“Nimicul” nu pare infricosator pentru lumea gandurilor reflectate – este si de neinteles.
Mintea se sperie atunci cand se percepe ca fiind acel ceva din care s-a nascut, din moment ce asa ceva nu poate fi niciodata controlat sau cunoscut.
Fara identificarea cu un corp, mintea este lasata sa moara, iar moartea nu vine niciodata dupa ea. Ceea ce nu a trait vreodata nu poate muri.
In final, mintea descopera ca este libera, ca este infinit de necontrolat si infinit de fericita. In final, se indragosteste de necunoscut.
Cu acest gand se poate impaca. Si din moment ce nu mai crede ceea ce gandeste, ea ramane intotdeauna impacata, indiferent unde se afla sau unde nu se afla.”
