Maternitatea între absurd și anacronic
În ultimii cincizeci de ani, știintele educației au postulat și au dovedit deja fără putință de contestare că puiul de om învață în primul rând urmărind și copiind fidel modelul comportamental al părinților.
Cu precădere al mamei, fiind și cea mai marcantă și prezentă figură din viața unui copil, în oricare dintre culturile cunoscute. Procesul formativ cel mai intens are loc în răstimpul dintre naștere și vârsta de 7-8 ani, perioadă care coincide și cu cea mai intensă expunere la figura maternă.
Vârsta fragedă este asociată unui set de nevoi bazale – mâncare, adăpost, igienă, siguranță și integritate fizică – care practic ocupă 100% timpul mamei. Tot acum însă este și perioada în care, în funcție de disponibilitatea emoțională a acesteia, de resursele ei de tandrețe și căldură, copilul se simte ocrotit și acceptat – sau nu – pe un plan emoțional superior și începe să își cristalizeze primar individualitatea în acest sens.
Deosebirile majore între un copil tratat cu atenție și afecțiune și unul față de care se îndeplinesc numai îndatoririle primare de igienă, confort sau hrană sunt vizibile foarte devreme. Dacă sistemul de sprijin al familiei extinse nu funcționează și mama trebuie să facă singură mai toate, copilul va beneficia de un grad redus de entuziasm matern și de o reducere sensibilă a manifestărilor de afecțiune. Un moment sensibil al devenirii copilului, un moment în care mama are un rol crucial.
După ce a mai crescut un pic, copilul începe să iasă din căminul părintesc și să exploreze vecinătăți, apoi se duce la școală și începe să își extindă cercul de cunoscuți dincolo de familie – colegi, prieteni, profesori. Iar acasă rolul tatălui începe să se facă simțit, prin preluarea activităților externe de la mama.
Mama rămâne însă șef de proiect pe hrană, igienă și disciplina activităților de zi cu zi. Deja copilul se distrează și explorează cu tatăl, rămânând ca mama să fie aceeași sursă de satisfacere a nevoilor de bază ca și până acum.
Doar că de acum înainte, în majoritatea familiilor, copilul a învățat deja să nu se mai raporteze la mamă pentru spectrul superior de activități sociale, educaționale sau distractive. Mama riscă să rămâna un fel de cenușăreasă, singura promovare fiind cea ocazionată de julituri sau bolile copilăriei, când trece rapid la rang de asistent medical. Încă un moment sensibil în evoluția copilului, în care însăși relația mamă-copil este expusă la eroziune.
Din păcate, pentru cei mai mulți dintre noi, după vârsta de 10 ani, mama nu mai este centrul universului și rămânem a ne raporta la ea doar pentru partea administrativă a vieții – lista de cumpărături pentru școală, meniul, programul zilei, vizita la medic. Dacă mama nu se reinserează în viața copilului cu alte dimensiuni decât cele de administrative, relația va îngheța la nivelul respectiv, iar sufletele vor rătăci în direcții opuse. Copilul își va lua sfaturile esențiale de la terți față de familie, în cel mai bun caz din cărți, dar nu și de la mama.
Nu este de mirare că după trecerea adolescenței, copilul a lăsat în urmă o mamă istovită și mirată de contrastul din ce în ce mai mare între cât face pentru el și câtă importanță mai are ea de fapt în viața micului adult.
În cele mai multe cazuri, tinerii adulți manifestă nepăsare și distanțare fața de mama, uneori chiar dispreț și jenă publică față de concepțiile învechite ale acesteia. Lipsa istorică a discuțiilor esențiale între mamă și copil își va spune cuvântul prin decăderea mamei din rolul de ghid și ajungerea într-un derizoriu relațional nociv.
Dacă facem simplul exercițiu de a ne întreba prietenii și apropiații cu ce anume asociază relația cu propriile mame, și mai ales care este asocierea conceptuală cea mai pregnantă pe care o fac gândindu-se la acestea, avem de aflat lucruri interesante. Și dacă lărgim întrebarea și asupra existenței discuțiilor semnificative avute cu acestea pe temele de interes major – viață, moarte, suflet, etică, lume – o imagine nu tocmai plăcută se încheagă.
Pentru cei mai lirici dintre noi, mama este mirosul de cozonac, căldura așternutului curat, supa de găină a convalescenței de după bolile copilăriei. Frumos, metaforic și atât. Nu un arbitru al binelui, nu un model de relaționare socială, nu un confident al marilor praguri inițiatice ale vieții – prima dragoste, prima introspecție asupra sensului vieții, prima dezbatere de idei.
La aceasta contribuie și faptul că așteptările sociale în legătura cu mama fac parte dintr-un carry-over anacronic. Chiar și în zilele noastre, femeia-mamă este o sub-specie al cărei scop în viață este obligatoriu și exclusiv altruist – copiii. Se presupune că primul și ultimul gând al ei trebuie să fie copiii, dar nimeni nu transpune asta și în termenii educației pentru lume și viață. Femeia-mamă trebuie să facă minuni în organizarea casei, în bucătărie mai cu seamă și în genere în toate zonele de care nu are chef nimeni altcineva să se ocupe.
Singuratatea primei decade a maternității este una perversă și specială, atât familia cât și terții aliniindu-se în a face liste lungi de cerințe la adresa ei și a rolului ei în familie. Printre altele, mama trebuie să își asume cel mai des rolul de personaj negativ, de comunicator al veștilor rele și al pedepselor, de descurcător și investigator al prostioarelor copiilor din dotare, de mediator între lume și aceștia. Dar nu și de ghid sufletesc al propriului copil.
Aici își vâră nasul cu tupeu bunicii care, deh, știu mai bine, tatăl copilului – șeful familiei, nu-î asa – vecinii cu inițiativă și în genere toată lumea care se plictisește… Mama trebuie doar să bage la cap și să execute, chiar dacă are alte idei și soluții. Nu de alta, dar ea va fi găsită vinovată de tot ce nu merge bine, deci va fi o mamă nepotrivită, slabă, proastă, denaturată…
Nu cred că există ceva ce doare mai tare decât eticheta de mamă nepotrivită. Frica aproape superstițioasă de cenzura socială aplicată mamelor considerate nepotrivite este cea care determină alinierea fără crâncneală prea multă a mamelor la standardele materne absurde dar generos reprezentate în toate categoriile sociale, în toate timpurile.
Eșecurile academice sau sociale ale copilului sunt atribuite aproape fără excepție mamei. Cei șapte ani de-acasă sunt țintuiți în conștiința colectivă ca fiind exclusiv răspunderea mamei.
Mama este de fapt obligată să facă sacrificiul suprem – cel al realizării proiectului de viață personal – din vreme ce nu are decât îndatoriri și mai deloc și drepturi.
Articol scris de Aurelia Dinu
