Umilinta in fata vietii

Care este diferenta intre a realiza cat de mici suntem ca oameni si cat de putin avem controlul vietii noastre si a ne trai viata haotic, fara nicio fundatie reala, fara niciun punct de sprijin, pentru ca oricum nu conteaza si nu sta in puterea noastra sa schimbam ceva?

Care este linia de mijloc intre a te simti stapanul vietii tale si a fi arogant in fata unei forte care, la cel mai mic semn, te poate strivi, asa cum o poate face viata in orice moment? Cum poti sa-ti traiesti viata facand ceea ce vrei sa faci si determinandu-ti destinul, stiind in acelasi timp ca, in orice moment, totul se poate termina, si ca de fapt, nu prea poti controla nimic in aceasta viata?

Cred ca subiectul de fata poate fi privit din perspectiva unei calatorii cu avionul. Te duci la aeroport, inspre ceea ce ai de facut si inspre locul in care trebuie sa ajungi, cu speranta ca totul va fi bine si lucrurile vor decurge lin si vei fi in siguranta. Asa cum facem in fiecare zi cand ne trezim.

Atunci cand decolezi insa, iti dai seama ca absolut nimic din ce se intampla cu tine in acel avion nu este in mainile tale si speri din tot sufletul ca pilotul, ajutoarele lui si Dumnezeul in care crezi vor mentine avionul in aer, pentru ca tu sa-ti poti continua viata asa cum iti doresti.

Este momenul de maxima sinceritate cu tine insuti, momentul in care iti dai seama ca nu ai putea sa-ti continui viata si sa faci ceea ce trebuie sa faci in viata ta daca, din cand in cand, nu ai avea increderea oarba de a o incredinta in mainile a ceva mai mare decat tine. Acest lucru ne face sa putem continua.

Desigur, impreuna cu aroganta si inconstienta noastra cum ca nu ni se poate intampla nimic rau, pentru ca fara noi Pamantul s-ar opri si nu ar putea sa-si continue miscarea de revolutie. 🙂

Apoi, iti continui calatoria in aer, sperand, in tacere, fara sa arati celorlalti, ca turbulentele prin care tocmai treci nu vor insemna sfarsitul vietii tale si continuand sa faci glume cu colegii de zbor. Exact ca in viata, incercand sa crezi ca va fi bine chiar si atunci cand te temi, in adancul sufletului, la fiecare pas.

Iar in momentul in care incepi sa te apropii de pamant si sa realizezi ca nu se mai poate intampla nimic grav, revii la aceleasi sisteme de autoimputernicire falsa de genul: “bineinteles ca nu mi se poate intampla nimic, doar in filme se intampla lucruri de genul asta.”

Insa acel moment de autenticitate in care continui sa faci ceea ce trebuie sa faci cu viata ta desi stii ca, la un anumit nivel, nu esti in controlul evenimentelor majore din viata ta, iti va ramane intiparit in suflet.

Acel loc din interiorul tau iti poate oferi umilinta in fata vietii de care ai nevoie pentru a-ti aduna puterea personala si a pune o fundatie solida pentru viata ta. Da, uneori, la nivel constient, nu sunt in controlul a nimic cu adevarat major in ceea ce priveste viata mea, dar nu am dreptul sa folosesc asta ca pe o scuza pentru a nu face nimic cu viata mea. Voi face tot ceea ce am de facut cu viata mea, cu deplina constientizare a faptului ca sunt foarte mic pe langa maretia vietii, pentru a nu regreta nimic atunci cand viata mea nesemnificativa, dar atat e importanta totusi, se va fi incheiat.

Iar secretul este ca, atunci cand ne predam viata in mainile a ceva mai mare, acel ceva ne va insoti si ne va da puterea sa facem tot ceea ce avem nevoie sa facem pentru a da sens vietilor noastre. Din acel loc din sufletul nostru, in care stam plecati pana la pamant in fata magnitudinii vietii, putem capata postura necesara pentru a trece prin viata stiind ce vrem, ce ne face bine, ce ne face fericiti si care ne sunt limitele.

Atunci intelegem ca suntem neinsemnati si incredibil de importanti in egala masura, ca suflarea noastra nu inseamna nimic si ca, de fapt, are in ea intreaga caldura datatoare de viata din Univers, ca viata noastra nu valoreaza nimic si valoreaza totul. Acela e momentul in care ni se vor revela, in acelasi timp, fragilitatea si maretia conditiei umane.

Acela e momentul care ne va schimba viata pentru totdeauna.