tu fara cuvinte
Ce-ai face daca, cu fiecare cuvant rostit, ai mai muri putin?
Daca ai avea la dispozitie un numar limitat de cuvinte, precum frunzele unui copac, iar copacul s-ar descotorosi de cate o frunza de fiecare data cand ai scoate un cuvant? Pentru ca atunci cand copacul ramane gol si moare, tu sa ai acelasi destin? Ai fi dispus sa renunti putin la obiceiul de a vorbi si de a spune orice numai ca sa eviti tacerea, pentru a incerca sa auzi adevarata voce din interiorul tau?
Daca cineva ti-ar spune ca ceea ce trebuie sa faci in aceasta situatie este sa renunti la vorbaria permanenta din mintea ta, pentru a ajunge la acel spatiu de liniste, unde se afla cuibarit adevarul despre tine insuti? Si ca trebuie sa ai curajul de a lasa sa moara in tine copacul cu frunze false care te-au acoperit, pentru a lasa sa rasara din el altul, plin de seva adevarului tau interior, cu frunze parguite din ceea ce esti cu adevarat? Ai face-o? Sau ai renunta la cuvinte numai din frica de a muri?
In viata noastra, cuvintele au doua roluri: de a ne ascunde in spatele lor sau de a ne dezvalui prin ele. O perioada ne jucam “de-a v-ati ascunselea” cu viata noastra, pentru ca nu stim sa facem altceva. Ne ascundem de cine suntem cu adevarat si pastram aparenta prin multe cuvinte goale, care ne ajuta sa ne conservam imaginea despre noi in care am investit atat. Apoi vine momentul cand, treziti din jocul ametitor devenit obisnuita, trebuie sa ne gasim pe noi insine. Si pentru asta nu avem neaparat nevoie de cuvinte. Avem nevoie sa coboram in spatiul din noi de dincolo de cuvinte. Doar din acea profunzime nebanuita din interiorul nostru, ne putem dezvalui altora. Poate ca din acest punct incolo vom avea nevoie de cuvinte. Insa cuvintele nu vor mai fi seci, ci vor fi pline de substanta esentei noastre reale. Atunci vor putea mangaia suflete si vor putea sa spuna lumii cine suntem cu adevarat. Pentru ca au valoare de perle autentice, nascute din suferinta coapta in cochilia sufletului nostru.
Oare am mai avea insa nevoie de cuvinte, daca fiecare din noi ar accesa spatiul de adevar de dincolo de ele? Si daca, din acest loc autentic din noi insine, vom sti ca vom muri peste 30 de frunze picate si 30 de cuvinte rostite, ce am face cu aceste ultime cuvinte in ultimele clipe de viata? Care ar fi ele si cui le-am spune? Cui i-am arata, prin ele, ceea ce simtim cu adevarat? I-am spune partenerului care ne-a parasit: “O parte din mine te va iubi intotdeauna”, i-am spune tatalui care a plecat cand aveam 8 ani: “Accept faptul ca ai facut tot ce ai putut face”, i-am spune mamei care are Alzheimer si nu mai stie cine suntem: “Te iubesc”, le-am spune celor pe care i-am desconsiderat: “Faci o treaba buna, insa eu n-am putut vedea asta pana acum?”
Care este cea mai profunda experienta pe care am traito?am suferit enorm cand baietii mei nu era aproape de tatal lor