Sistem, antisistem, suveranism și manipulare: o perspectivă sistemică asupra alegerilor prezidențiale

La această răscruce pe care o trăim acum în România, continui să îmi scriu părerile si analizele despre ceea ce se întâmplă la nivel colectiv, din perspectiva muncii mele și a ceea ce fac. 

Pentru că simt că este de datoria mea să vorbesc despre ceea ce cred și simt, fără pretenție de adevăr absolut, dar din dorința de a servi oamenilor și de a aduce ceva mai multă claritate asupra unor confuzii manipulative care circulă în spațiul public în această perioadă.

Așa că vreau mai jos să vă ofer o perspectivă sistemică, așa cum se vede de la mine, despre ce se întâmplă în România acum.

O să încep cu conceptele de sistem/antisistem care s-au tot vehiculat la aceste alegeri prezidențiale.

Din perspectiva mea, Sistemul suntem noi toți. Toată lumea care s-a născut în acest spațiu face parte din acelasi sistem numit România. Suntem interconectați prin această energie care ne unește, oriunde am fi în lume. Energia faptului că suntem născuți aici și avem rădăcinile aici. Orice am face, oriunde ne-am duce în lume, nu putem vreodată să nu mai fim parte din acest sistem care se numește România. Suntem legați prin fire invizibile de tot ce se afla aici și la nivel subtil conexiunea există întotdeauna. Toți suntem sistemul.

În cadrul, acestui sistem, există sistemul politic. În cadrul acestui sistem politic, sunt mai multe partide și politicieni, toți parte din același sistem.  Toate aceste partide politice sunt interconectate și s-au creat unele pe altele, derivă unele din altele la fel ca verigile din lanțul trofic. Ele reprezintă fațete ale aceluiași sistem și ăsta este adevărul pe care avem nevoie să îl acceptăm, o dată pentru totdeauna. Din păcate, în România acest sistem este 100% urmașul sistemului comunist iar purificarea reală de acest virus, de care am fi avut nevoie în 1989, nu s-a putut realiza atunci. Așa că am moștenit acest sistem odios, corupt, abuzator, manipulator de care ne-am saturat cu toții. Un adevăr pe care îl știm cu toții. Și niciun partid politic nu poate fi cu adevărat anti-sistem, pentru că fiecare partid e parte din sistem, a fost creat din sistem și a perpetuat aceleași caracteristici ale sistemului.

Culmea este că, dacă îi iei la bani mărunți, exact cei care au ieșit acum la aceste alegeri și s-au prezentat drept “antisistem” reprezintă de fapt, în plan simbolic, hiperbolizarea tuturor trăsăturilor odioase ale sistemului. Asta este culmea ironiei sistemice: toate caracteristicile odioase ale sistemului sunt reprezentate la scară și mai mare de cei care se intitulează “antisistem”. Pentru că există o lege sistemică care spune următorul lucru: cu cât ești împotriva unei energii și vrei să o excluzi, cu atât ajungi să reprezinți exact acea energie. Cu cât te dai mai antisistem, cu atât ajungi să reprezinți mai abitir sistemul și trăsăturile lui.

Din punctul meu de vedere, noi nu trebuie să fim antisistem în această țară ca să ducem România la nivelul următor. Avem de făcut altceva decât să ne pierdem în iluzia “antisistemului”: să facem pace cu sistemul o dată pentru totdeauna (să acceptăm că fac parte din istoria și ADN-ul nostru și vom mai avea de-a face cu ei încă ceva timp pentru că nu vor dispărea nicăieri) și în acest timp să facem ce putem mai bine: fim pro cinste, pro onestitate, corectitudine, bun-simț, educație, dezvoltare, responsabilitate civică și asumare fiecare în domeniul lui și viața lui personală. Asta poate crea un nou timeline în care vechile trăsături ale sistemului odios își vor pierde din putere încet-încet.

Pentru că, din ce văd eu, sistemele au o lege a lor interioară prin care tind să își asigure supraviețuirea în orice condiții. Și, ca să facă asta, sistemele au inteligența lor intrinsecă prin care știu că trebuie să se transforme ca să poată supraviețui.

Cu alte cuvinte, trebuie să treacă la următorul nivel. Nu să se distrugă, așa cum ar vrea o parte din populație: să dispară ăștia toți că ne-am saturat de ei. Acest lucru este profund nerealist. Este gândirea magică a copilului care s-a săturat să stea cu mama și tata care l-au abuzat toată viața. Și pot înțelege această reacție care își are resorturile în cât de abuzați am fost cu toții. Și cât de abuzat a fost copilașul interior al fiecăruia dintre noi. Însă știu și că proiecția propriilor răni pe clasa politică nu creează soluții reale pe termen lung. Legile sistemului ne contrazic. 

Un sistem, conform legilor sistemice, întotdeauna găsește o cale de supraviețuire. Numai că, în viața oricărui sistem, vin momente majore de cotitură. Pentru ca sistemul să poată supraviețui, trebuie să se adapteze. Trebuie să se transforme și să realizeze cumva, din interior, că nu mai poate supraviețui în condițiile în care a făcut-o până acum. Pentru că o parte a sistemului mare numit România – cei care de atâtea decenii ne facem treaba, suntem corecți, conștienți, aliniați, am pus suficientă presiune pe sistemul politic, cu toate tarele lui, să se transforme, să meargă la următorul nivel.

Așa că, sistemul însuși, în inteligența sa sistemică care caracterizează orice sistem, a creat o parte a lui care să îl ajute să se reformeze. Acestea sunt mișcările sociale care canalizează toată revolta socială, frustrările colective, furiile oamenilor sătui de sistemul și vechiul mod de funcționare. Acestea mișcări sunt importante în cadrul unui sistem, în momentul în care a venit momentul ca acesta să treacă la următorul nivel. Pentru că servesc sistemului, ca forță reformatoare a sistemului în sine. Aceasta forță trebuie onorată ca atare și înțeleasă în rolul ei. Problema e când această forță socială este deturnată de  mișcările suveraniste, izolaționiste și extremiste și vom vorbi și despre asta mai jos. Pentru că aceste mișcări au potențial de distrugere mare, nu este înțelept să capete putere de conducere asupra întregului sistem, pentru că astfel sistemul ar putea ajunge la haos.

Această nevoie de reformare a sistemului este însă esențială și poate face loc pentru altceva. Se pot curăța astfel energiile vechi din sistem și se poate pava calea spre altceva. Spre acea parte a sistemului și spre acei membri ai aceluiași sistem care sunt însă mai bine intenționați, mai corecți, mai aliniați și pot aduce echilibru în sistem din nou, dar pe un alt nivel. Și pentru că sistemul, ca orice sistem conform legilor interne ale sistemului, vrea să își păstreze echilibrul și să își asigure supraviețuirea, deleagă cumva în plan subtil o altă parte din sistem care poate să aducă ambele: și transformarea pe termen lung a sistemului dar și echilibru în întregul sistem, ca să nu explodeze totul și să devină totul nociv și la nivel individual și colectiv.

Eu simt că, la nivel sistemic, asta se întâmplă acum în România. În acest moment suntem. Ar fi urmat oricum acest moment, pentru că reformarea sistemului politic a ajuns să fie cerută din rărunchii și miezul întregului sistemului numit Romania. Cu toții simțeam nevoia de merge la un alt nivel, nu doar fiecare în pătrățica și în viața lui ci și la nivel colectiv, la nivelul întregii țări.

Oricum ar fi, sistemul va supraviețui, pentru ca asta face orice sistem. Sistemul nu exclude niciodată nimic, include tot și găsește întotdeauna soluții ca să își asigure supraviețuirea. Noi avem de ales dacă asta se va face la modul dur sau la modul mai puțin dur, mai matur și mai echilibrat. 

Dintre cei doi candidați, din punct de vedere sistemic, unul simbolizează transformarea dură, haotică, despre care nu avem nicio garanție că se va stabiliza vreodată în valori superioare ca frecvență celor din vechiul sistem. Iar altul transformarea echilibrată, pe valori sistemice reale, așezate și mature pe care o mare parte din noi le practicăm deja de mult timp în viața noastră. 

Foarte important: Niciun candidat nu e antisistem, ambii sunt parte din același sistem, așa cum e și logic și firesc. Ambii servesc sistemului pentru ca acesta să poată merge la un nou nivel, pe un nou timeline, așa cum ne dorim cu toții pentru România.

Problema se nuanțează însă pentru că acest sistem general numit Romania este supus acum unor presiuni din afara lui. Pentru că România nu a fost și nu este un sistem izolat. Alte sisteme au fost interconectate cu ea, în întreaga ei istorie. Unele din rolul de parteneri, iar altele din rolul de agresori. 

Și acum intervine rolul manipulării și al realităților inversate. Este foarte important să vorbim despre ele, pentru că atunci când există influențe din afara sistemului care vor să influențeze sistemul să meargă pe un timeline impus, întunericul poate părea lumină și lumina poate părea întuneric, adevărul poate părea minciună și minciuna adevăr, binele poate părea rău și răul poate părea bine. Este efectul oglinzii inversate puse intenționat în funcțiune iar asta se numește manipulare.

Regimurile totalitare din istorie au fost instalate prin manipulare și prin crearea intenționată a acestei inversiuni de valori și este foarte important să vorbim zilele acestea despre acest aspect.

Ca să pornim aceasta discuție trebuie să plecăm de la un numitor comun: Recunoașterea faptului că, istoric si geo-politic, întotdeauna, România a avut un singur abuzator etern. Unul și singurul. Iar acesta se cheamă Rusia și comunismul.

Pentru că, după destrămarea URSS, acest agresor e mai mult ca un bătrânel care își dorește să redevină macho, deși știe că nu mai e ce era pe vremuri dar își dorește în sinea sa să mai aibă puterea de altădată, începe de ceva ani să își extindă influența. 

Și asta se face simplu: în statele care nu pot fi invadate fizic, cum e România, se încearcă invadarea ideologică, prin manipulare. Și manipularea cea mai odioasă cu putință e și cea mai subtilă în același timp: Agresorul real începe să nege că el ar fi agresorul și întoarce oglinda, inventând o diversiune ca să mute centrul de greutate în altă parte. Astfel își creează teren liber de acțiune. Ca să te prindă cu garda jos, concentrat pe altceva. 

Cu alte cuvinte, manipulatorul real inventează un agresor închipuit, ca să comute atenția de la sine însuși. “Nu sunt eu agresorul, eu care v-am pus piciorul pe grumaz de zeci de ani și v-am invadat în toate felurile de-a lungul istoriei. Agresorul e altul: Soros, Macron, UE. Oricine altcineva. Acolo e problema, acolo să vă uitați. În timp ce eu vă domin și vă dezbin și vă cuceresc, că asta am făcut mereu și asta este tot ceea ce eu știu să fac.”

În această manipulare cad mai multe categorii: cei care ei înșiși manipulează, conștient sau inconștient, pentru că au virusul mult prea intim lipit de propria ființă, naivii care ar crede orice le spune o figură de autoritate, indiferent cine e aceea și cei care au uitat sau n-au studiat niciodată la școală istoria României. Și, mai nou, într-un fel interesant pentru mulți dintre noi, cei care se ocupă de “spiritualitate” și au deraiat pe terenurile profund minate ale narcisismului spiritual, în care pare că au acces la niște informații “spiritualo-conspiraționiste” care scapă muritorilor de rând.

Dar mai există o parte a sistemului care are memorie bună și își amintește adevărul. Reprezentată de noi, cei care nici nu manipulăm, nu suntem nici naivi, am mai și studiat pe la școală și nu ne pierdem nici în elucubrații spirituale, dar practicăm valorile spiritualității reale prin tot ceea ce facem zi de zi. 

Noi, cei care simțim și știm și recunoaștem în fiecare fibră a ființei ce înseamnă să fii manipulat. Care nu am uitat ce a însemnat comunismul și cum ne-a pervertit, ne-a virusat și ne-a făcut să ne devenim unii altora victime și agresori. Nu am uitat ce a însemnat Canalul, ce a însemnat Reeducarea de la Pitești, ce a însemnat Securitatea, ce a însemnat Cenzura intelectuală, ce a însemnat Tortura comunistă, ce au însemnat Închisorile comuniste. Și cât au suferit toate sufletele care și-au găsit sfârșitul în aceste circumstanțe. 

Noi nu uităm cine a fost și este agresorul real al României. Noi știm care este întunericul adevărat. Care apoi s-a infiltrat în sistemul nostru intern, politic, social si ne-a virusat până la nivel de ADN, atât de tare și atât de mult încât unii nu îl mai recunosc. 

Dar unii dintre noi, mulți de altfel, îl recunoaștem. Și ținem spațiul acum pentru ca România să se mântuiască de acest virus. Să putem activa și alege, împreună, un timeline de pe care putem alchimiza acest virus, la nivel personal și la nivel colectiv. 

Dar când nu avem propriul întuneric interior integrat, când nu ne-am uitat și integrat  umbrele noastre profunde (puterea personală de a ucide a fiecăruia dintre noi, capacitatea de a juca și tu rolul de agresor, pe lângă cel de victimă, alchimizarea rănii narcisice etc), tot acest întuneric îl proiectăm în afară, vedem demoni peste tot (la Soros, la Macron, în UE, care desigur au și ei întunericul și interesele lor, dar nu e vorba acum despre asta) și nu mai vedem întunericul real. Cel care contează, cel care a fost mereu acolo și ne-a suflat mereu în ceafă. Asta face manipularea. Și această manipulare poate prinde la mase pentru că  s-a făcut picătură cu picătură, până când am uitat cine suntem noi cu adevărat, am uitat de identitatea noastră națională, am uitat trecutul și avem răni atât de mari încât putem fi infiltrați cu ușurință de orice virus, pentru că avem sistemul imunitar slăbit. 

Pe acest fond, într-un sistem atât de slăbit la capitolul identitate națională, prinde foarte ușor manipularea “suveranistă”. Ca să putem demonta această manipulare, ar trebui să ne adresăm cu toții următoarea întrebare:

De unde această nevoie stringentă, indusă acum la nivel de mase, că avem nevoie ca România să fie suverană pentru că altfel nu mai putem respira?

Nu cumva e tehnica celebră de manipulare în care manipulatorul îți induce ideea că ai avea neapărat nevoie de ceva ce doar el îți poate oferi? Ca să descoperi după aia, după ce ți-ai dat seama că ai fost păcălit, că el nu avea de fapt să-ți ofere nimic din ceea ce tu nu aveai deja în tine? Și că ți s-a promis luna de pe cer, în timp ce de fapt  tu ți-ai dat la schimb sufletul? Și ai fost manipulat prin naivitatea și lipsa ta de discernământ în a ști că ești deja suveran și a încorpora în viață ta de zi cu zi cine ești cu adevărat?

De unde această nevoie de a dori “suveranismul” țării, ca pe un oxigen fără de care urmează să ne sufocăm? Pentru cei care își doresc acest “suveranism” ca pe aer, nu e o proiecție a faptului că există multe arii în viețile lor unde încă nu se simt în autoritate interioară? Poate în relații, poate în familie, poate la job, poate în relație cu banii, cu părinții, cu partenerii, cu figuri de autoritate? Nu cumva proiectăm frustrarea de a nu fi în autoritate personală în viață de zi cu zi pe dorința ca România să devină “suverană” neaparat și cu orice preț, cât mai repede pentru că “nu mai putem așa”? Nu cumva suntem în capcana de a simți al sentiment al urgenței de a deveni “suverani” indus de un manipulator care nu are în vedere decât propria agendă?

Cu alte cuvinte, când nu mai știi că ești deja suveran, ți se poate induce foarte ușor ideea că ai avea nevoie de “suveranitate”. Acea suveranitate falsă, care servește însă agendei altcuiva.

Am o veste interesantă: România este deja o țară suverană. Are propriul teritoriu definit și are capacitatea de a avea relații cu alte state la fel de suverane ca ea, exact așa cum este definiția unei țări suverane. Și a plătit preț de sânge pentru a deveni suverană. Trebuie să ne mai uităm noi în interior, la locurile în care încă nu ne simțim suverani în viețile noastre și să nu mai proiectăm propria lipsă a autorității interioare pe România ca țară.

Cam asta e povestea, din perspectiva mea, a momentului istoric pe care îl traversăm.

Sistemul va supraviețui oricum și va merge la nivelul următor, pentru că asta fac sistemele oricum, în natură și în viață. 

Depinde de noi de pe ce timeline vom face această transformare: pe unul care o să ne întoarcă în poziție de victimă a aceluiași agresor (atât de bine și de abil disimulat acum, prezent chiar în miezul sistemului nostru) sau pe unul al alchimiei în lumină a acestui virus care ne-a mâncat sufletul nostru românesc, în mod sistematic, din 1948 încoace.

Eu știu că există Voință Divină și nu se va permite în plan mai înalt decât ceea ce este spre binele suprem al tuturor celor din această țară.

E de datoria noastră să facem tot ce putem, la nivel uman, mai întâi de toate. Și apoi să lăsăm lucrurile în mâinile mai mari ale Voinței Divine.

Cu încredere în România,
Mihaela Marinaș