Prima Școală Românească din Brașov: Lumina care continuă să strălucească în întuneric

De când m-am mutat la Brașov, mă conectez cu oameni și locuri care mă cheamă să le vizitez. Le simt chemarea la nivel subtil și merg înspre ele. Cunosc oameni, povești, simt sufletele locurilor, clădirilor și las să se facă prin mine ceea ce trebuie să se facă, acolo unde mă duc. 

De curând, am vizitat Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului. Am simțit energia Muzeului încă din primele zile de când m-am mutat aici. Știam câteva lucruri despre acest loc și despre importanța lui pentru identitatea noastră națională, dar nu apucasem să îl vizitez niciodată. Așa că, într-o după-amiază, am pornit spre Muzeul din Piața Unirii Brașov.

“Zidită în 1495. Reclădită în 1760.” – acestea sunt primele cuvinte pe care le găsim scrise pe pagina site-ului Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului. Iar noi am putea adăuga, ca să fim în spiritul a ceea ce se petrece în acest moment cu Școala: “Distrusă în 2024”. De ce? O să vedeți în continuare.

Ca să începem cu începutul, e nevoie să vă las mai jos câteva repere, doar ca să subliniem puțin importanța acestui loc pentru noi: 

• – Este cea mai veche școală din țară, datând din anul 1495.
• – Aici se afla replica tiparniței diaconului Coresi care a publicat 39 de titluri de carte românească, în sute de exemplare, fiecare titlu având aproximativ 700 de pagini. Acest lucru este unic în lume pentru acea vreme, lucrările tipărite aici de către diaconul Coresi fiind folosite de toate bisericile din țară.
• – Diaconului Coresi, care a tipărit cărți aici, i se datorează limba română literară de care ne bucurăm astăzi. După 500 de ani de folosire a limbii slave în biserică, el a fost cel care a avut curajul să tipărească prima carte bisericească în limba română.
• – În patrimoniul muzeului se află cărți foarte rare: Cazaniile lui Varlaam, Evanghelia de la Govora, toate Bibliile vechi românești, pe care nici Academia Română nu le deține, Biblia de la Sankt Petersburg (prima Biblie a Rusiei)
• – Prima Școală Românească este printre puținele locuri cu cele mai multe cărți vechi și documente importante pe metru pătrat (aproximativ 6000 de cărți și 30.000 de documente cu o vechime de până la 900 de ani)
• – Aici s-au tipărit, pe lângă primele cărți de cultură în limba română (ale diaconului Coresi): prima cronică cu subiect românesc, prima gramatică românească (semnată de Dimitrie Eustatievici, în 1757), primul calendar almanah din literatura română (al dascălului Petcu Șoanu); tot aici s-a format prima școală de copiști care se ocupau de traducerea, copierea și transcrierea cărților de cultură și cult.
• – Numele școlii este legat și de scrierea și intonarea pentru prima dată a imnului “Deșteaptă-te, Române!”
•  

Acesta este locul în care diaconul Coresi a scris următoarele cuvinte: 

„Cu mila lu Dumnezeu, eu, diacon Coresi, deaca văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm; și Hristos zise, Matei 99: cine ceteaște să înțeleagâ; și Pavel încâ scrie, la Corint 155 că întru bisearicâ mai vrătos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grâiesc, ca și alalți să învăț de cât întunearec de cuvinte neînțelease într-alte limbi. Derept aceaia, frații miei preuților, scrisu-v-amu aceaste psăltiri cu otveat, de-am scos de în psăltirea srăbeascâ pre limbâ rumânească, să vâ fie de înțelegâturâ și grămâticilor. Și vâ rog ca, frații miei, să cetiți și bine să socotiți, că veți vedea înșivâ că e cu adevăr.”

Nu trebuie decât să îți curgă puțin sânge romanesc prin vene ca să simți energia care se propagă de aici și contribuția acestui loc la crearea limbii române de astăzi, a culturii și a identității noastre naționale.

Mare mi-a fost surpriza să văd, însă, că toate aceste exponate nu mai sunt expuse în prezent, că sălile muzeului sunt acum închise (cu excepția a două săli, una care reprezintă sala de clasă iar cealaltă care are replica tiparniței diaconului Coresi) iar toate aceste cărți și lucrări atât de prețioase sunt adunate, unele peste altele, într-o altă casă aflată lângă Muzeu. 

Inițial, nu am înțeles despre ce este vorba. Dar sentimentul că acolo este ceva profund în neregulă m-a însoțit pe tot parcursul vizitei.

“De ce nu mai sunt expuse toate aceste lucrări pentru a fi văzute de vizitatori? De ce oamenii nu mai pot vizita sălile muzeului, așa cum se întâmpla acum câțiva ani? De ce nu punem în valoare ceva atât de prețios?” au fost întrebările majore cu care am plecat de acolo.

Și iată de ce. Pentru că, așa cum aflăm dintr-o cercetare pe Internet, restaurarea muzeului începută recent a fost făcută într-un mod fraudulos, fără avize de specialitate și fără respectarea standardelor pentru restaurarea monumentelor istorice de clasa A, în care se încadrează Școala. Astfel, aflăm din presă că “în timpul lucrărilor de renovare, realizate fără avizele necesare în astfel de situaţii, muncitorii au răzuit cu şpaclul picturi murale vechi de 200 de ani.” (preluare Adevărul.ro).

Da, ați citit bine, deși pare incredibil. Astfel, din 2024 sălile muzeului sunt închise, colecția de cărți este sub lacăt, iar o anchetă penală este în desfășurare.

Toate acestea vorbesc despre un adevăr foarte trist: la un anumit nivel, în această țară, suntem atât de traumatizați, ieșiți din matca sufletului și acoperiți de întuneric, încât nu știm să prețuim ceea ce este cu adevărat valoros, în esență. Și, mai grav, după ce că nu știm să prețuim valoarea, o mai și distrugem. Fie din ignoranță, fie din nepăsare, fie din rea-voință.

În urma vizitei mele la acest muzeu, nu îmi rămâne decât să fac, cu tristețe, o analogie între sufletul acestui muzeu și sufletul României. Ca și cum destinul Primei Școli Românești este, de fapt, o replică la scară mai mică a destinului României.

Dar, pentru că misiunea și munca mea pe acest Pământ este să aduc perspectiva divină în provocările și realitatea umană, eu simt că există și un mesaj de lumină în spatele acestei situații atât de dureroase. Pe lângă tristețea faptelor din realitatea concretă, există întotdeauna și perspectiva sufletului. Și, ca întotdeauna, chiar și în mijlocul situațiilor celor mai întunecate, există o rază de lumină.

Pentru că un lucru rămâne cert: chiar și în astfel de condiții vitrege, esența pură a sufletului Școlii, împreună cu energia spiritelor luminate care au construit-o și și-au desfășurat activitatea acolo, continuă să își facă simțită frecvența în lume și să cheme oameni spre ea. Așa cum m-a chemat și pe mine să o vizitez, să o descopăr și să îi simt sufletul suferind, dar încă luminos. Și așa cum continuă să cheme și alți oameni care încă se duc în fiecare zi să viziteze ceea ce se mai poate vizita din Școală. Dar, mai ales, să-i simtă sufletul care continuă să strălucească în întuneric.

Într-un fel, sufletul Primei Școli Românești ne transmite, într-un fel și mai puternic acum, prin tot acest întuneric care o acoperă, un mesaj de lumină. În analogie cu sufletul la fel de chinuit al țării noastre:

“Chiar dacă par distrusă, acoperită de întuneric, prin lipsa de responsabilitate, nepăsarea și reaua-voință a celor care ar fi trebuit să mă crească și să mă prețuiască, eu continui să exist și să îmi strălucesc Lumina. Continui să chem oamenii potriviți spre mine, cărora să le transmit din frumusețea, adevărul și lumina mea și a rădăcinilor noastre. Pentru că energia care se află aici nu poate fi distrusă, cu adevărat, de nimeni și de nimic.”

Mihaela Marinaș
DaMaiDeparte.ro