Celor ce mi-au dat trup de carne și mi-au adus sufletul pe Pământ
Părinților mei,
Pe care acum îi am doar în gând
Dar, mai ales, în inima inimii mele
În iubirea din șoaptele mele
Și în lumina ochilor mei…
Săptămâna aceasta se împlinesc 7 ani de la moartea tatălui meu și 6 luni de la moartea mamei mele.
A nu mai avea părinți pe Pământ este cel mai trist și, în același timp, cel mai eliberator lucru pe care l-am trăit până acum. Un paradox incredibil. Și oarecum derutant, care te duce într-un fel de criză de identitate.
Pentru că iată, a venit momentul în care nu te mai poți defini prin relația cu ei. Și atunci trebuie să cam începi să afli cine ești tu cu adevărat. Dincolo de relația cu ei și de modul în care această relație te definea.
Într-un fel, ceea ce simt acum este că, de fapt, abia atunci când îți mor ambii părinți e momentul în care începi cu adevărat să te faci mare. Și în care îți începe viața cu adevărat. În termenii reali ai sufletului tău.
Pentru că, cu ei aici, pentru mulți dintre noi, viața noastră a fost mult și despre neputințele lor, durerile lor, poverile lor, întunericul lor.
Dacă reușim însă să procesăm multe dintre aceste lucruri cu ei aici, când pleacă ei putem trăi o eliberare uriașă de tot ceea ce i-a împovărat. Pe ei și pe noi, prin ei. Și să dizolvăm toate poverile și tot întunericul din relația cu ei într-o mare Iubire.
Și exact prin această Iubire, după moarte, părinții îți pot deveni aripă pentru versiunea ta reală. Și de-abia acum relația cu ei la nivel de suflet te poate susține să fii cine ești cu adevărat.
Pentru că, uneori, moștenirea de la ei a fost piatră de moară sufletului celor din generația noastră.
Iar dacă ai învățat să înțelegi și să iubești motivul pentru care a trebuit să fie așa, acum poți începe cu adevărat o nouă viață. Viața ta. În termenii reali ai sufletului tău.
Cu recunoștință pentru tot ce a fost, exact așa cum a fost,
și cu Iubire infinită pentru sufletul părinților mei,
Mihaela Marinaș




