de ce alegem intotdeauna drumul cel mai lung
Fiecare dintre noi alege drumul pe care paseste in viata.
Unora le plac cararile inguste si drepte in timp ce altii zabovesc in fata rascrucilor. De asemenea, unii isi aleg camarazi in tot acest drum in timp ce altii sunt insotiti doar de propriul cantec.
Analizand atat drumul meu, cat si drumul celor din jurul meu, am observat ca noua, oamenilor nu ne plac scurtarurile. Cu totii stim ca incercarea de a ajunge din punctul A in punctul B cunoaste o serie de alternative.
Am fost si sunt in continuare una dintre acele persoane care desi stie exact care sunt visurile care ar trebui bifate pentru a simti fericirea, continua sa ramana intr-o alta situatie mai putin favorabila. De parca aceasta asteptare ar “imbuna” fericirea sa ne cuprinda mai intens in bratele sale…Stiti ce vreau sa spun, nu?
Cu totii actionam astfel in diferite aspecte ale vietii noastre.
Chiar daca ne dorim un partener afectuos si deschis, ramanem in continuare intr-o relatie rece, cu speranta ca urmatoarea se va apropia de idealul nostru. Desi ne-am conturat mai clar locul de munca in care ne-am dori sa ne investim energia, ne agatam de un serviciu care ne oboseste si care ne indeparteaza de dorintele noastre. Desi constientizam ca o anumita relatie nu este deloc productiva, ne sprijinim pe umerii acesteia avand speranta ca va interveni o schimbare.
Daca in timp ce strabatem drumul cu care ne-am obsinuit atat de tare ar aparea “o pasare salvatoare” care ne-ar spune ca ne-ar purta pe aripile sale pana la destinatia dorita, cred ca multi dintre noi nu am accepta asta.
Chiar daca drumul cel mai lung este plin de poveri si peripetii, probabil ca exista ceva care il determina sa fie mai savuros. Sau poate ca aceasta este capcana pe care ne-o intindem singuri si in care cadem in mod constant.
Exista o parte din noi insine care simte cu ardoare sa stie ca ea a facut pasul urmator, ca ea a atins o anumita culme, ca ea a incercat ceva ce altii nu au reusit.
Unii ar oferi denumirea de “ego” acestei bucati din noi insine. Aceasta parte din noi este atat de infometata si neobosita incat in momentul in care a bifat un scop, isi propune imediat altul. Poate ca ego – ul este elementul care ne determina sa alegem drumul cel mai lung…
Totusi, daca privim dincolo de acest concept spiritual, ma intreb in continuare:
De ce nu ne plac scurtaturile? De ce credem ca in momentul in care ne vom opri, nu va exista o cale de intoarcere sau o cale de iesire dintr-o situatie nefavorabila?
Poate ca urmand drumul cel mai lung nu facem altceva decat sa indepartam incetul cu incetul toate posibilitatile care ne-ar putea arata scurtaturile . Sau poate ca acest drum este presarat cu atatea indicatoare incat vom simti ca este usor de strabatut. Sau poate ca ne este pur si simplu drag sa-l strabatem. Inca nu am gasit un raspuns…
Cu toate acestea, consider ca exista un element care ar purta scurta considerabil chiar si cel mai incurcat drum si anume: momentul potrivit. Insa, din pacate, acesta poate fi prins in plasa timpului pentru ca in secunda urmatoare sa dispara…precum convingerea ca am prins un fluture care se transforma in iluzie o data ce-l privim cum zboara liber spre cer…
ce pot sa spun? imi plac articolele voastre, ba mai mult, de ceva vreme incoace ele par sa vina, printr-o lucratura nevazuta a Universului in intimpinarea nelinistilor mele existentiale, ca un raspuns la intrebarile, parca ati simti ce caut, ce ma framanta…in ceea ce ma priveste stradaniile voastre isi ating scopul, chiar am nevoie de voi si de cuvintele voastre! e un fel de terapie de grup cu participanti anonimi, frumos si util! multumesc si la cat mai multe intentii si idei bune, frumoase!
Multumim foarte mult! Si noi ne bucuram ca putem avea o influenta benefica in viata celor care ne citesc. Comentariul dvs inseamna foarte mult pentru noi si un astfel de feedback ne ajuta mereu sa mergem mai departe:)
Si mie mi se intampla uneori sa fiu exact in situatia descrisa de Cornelia si m-a ajutat mult existenta demersului vostru si va sunt recunoscator.
Referitor la subiect,eu simt si observ ca merg pe drumul mai greu si mai lung si mai vechi dintr-un ansamblu de cauze:atasamentul fata de unele persoane,fata de unele convingeri,apoi din cauza comoditatii vechiului (lene,oboseala,uzura) si incomoditatii noului…
Multumim pentru comentariu. Nu stiu daca raspunsul meu va fi unul incurajator, insa cred ca majoritatea ne aflam pe acest drum. Cred ca multi dintre noi ne regasim in cauzele pe care le-ati specificat. Este destul de dificil sa ne eliberam de o serie de convingeri care ne-au conturat intr-un mod mai mult sau mai putin placut viata. Poate ca aceasta este lupta pe care fiecare dintre noi o poarta.
Cel mai bun mod de a te pregăti pentru viață e să începi să trăiești,fara a te mai lasa conditionat de exteriorul iluzionisto fantazist,fi tu…de a fi tu anseamna sa te uiti an oglinda si sa vezi dincolo de vehicolul cu care calatoresti an iluzia fizica(corpul)este foarte gresit sa spunem ca suntem fiinte fizice care avem experiente spirituale ocazional,noi suntem fiinte spirituale angajati antro experienta fizica temporala.cand vom antelege profund acest fundament al existentei noastre vom sti totul.fie ca iubirea divina sa ne lumineze constiintele.
Asa este, insa pana ajungem sa imbratisam in totalitate acest adevar spiritual, ne punem foarte multe piedici si cadem in multe capcane…In final, alegerea ne apartine…
Eu spun ca fiecare dintre noi are dreptate pentru ca realitatea este caleidoscopica luata in intregime (aparenta si esenta) si fiecare aspect/fenomen/componenta (adus in atentie de fiecare dintre noi)a realitatii are rostul lui.
Referitor la capcane si piedici,eu le vad ca pe niste teste,oportunitati care ne ajuta sa invatam ceva,sa ne aducem aminte ca si Ulyse a trecut prin multe teste pana sa devina Ulyse…la modul concret si practic piedicele pe care ni le punem singuri fac parte dintr-un soft interior al autodistrugerii…solutia este sa-i recunoastem existenta si apoi sa alegem sa nu-l mai rulam…ceeace nu va fi usor,ca orice dezvat,dar cu perseverenta si rabdare reusim
Fara acest drum lung si intortochiat pe care l-am parcurs nu as fi ceea ce sunt acum.nu regret nimic,mai mult,nu as schimba nici 5 secunde din viata mea pe o alta.drumul lung m-a facut sa realizez de ce m-i se intampla unele evenimente din viata atunci cand ma intrebam: oare de ce trebuie sa fie asa?de ce tocmai eu?pentru ca tocmai eu,am facut sa sufere alti oameni-fara intentie-mai bine spus nu realizam.prin meditatie,raspunsurile mi-au venit pe banda rulanta,iar viata mea s-a transformat enorm.atunci,am inteles cu adevarat sensul cuvintului”nu judeca”.acum sunt un observator si totul este bine.niciodata nu am mai simtit sentimentul de singuratate sau senzatia de drum intortochiat.asa trebuia sa fie,nu am nici un dubiu.
Multumim ca ne-ati impartasit experienta dumneavoastra. Poate ca acest lucru ne va ajuta pe multi dintre noi sa intelegem ca uneori este in regula sa acceptam ceea ce traim in prezent si ne bucuram de ceea ce va urma.
multumesc!
cu drag:)