“As vrea sa imi urmez pasiunea, dar nu pot pentru ca am copii. As vrea sa renunt la serviciu si sa incep sa-mi urmez visele, dar nu pot pentru ca am copii. As vrea sa divortez pentru ca inima mea e in alta parte, dar nu pot pentru ca am copii. As vrea sa fac si sa fiu altceva, cu altcineva, altundeva. As vrea sa traiesc din toata inima si sa ma bucur de viata. Dar nu pot. Pentru ca am copii…”
Am auzit de multe ori acest discurs in jurul meu. Si ma intreb, de fiecare data: oare cat timp vom continua tiparul colectiv de a pune pe umerii copiilor nostri propriile noastre frici?
Cat timp vom mai fugi de propria maretie si propriul destin, dand copiilor nostri cel mai prost exemplu pe care il putem da: viata netraita pana la capat?
Pentru ca intotdeauna este vorba despre cat de mult curaj avem sa ne asumam cine suntem si sa facem ceea ce ne insufleteste pe aceasta lume.
Avem curaj sa ne urmam calea sau ne gasim scuze si ramanem cu o viata netraita complet. Iar scuzele pe care ni le gasim prin existenta copiilor sunt cele mai dureroase scuze din lume.
Pentru ca astfel, acceptand situatii prin care ne rupem din suflet, punandu-ne la adapostul existentei copiilor nostri, transmitem mai departe cea mai dureroasa paradigma: o paradigma care incarcereaza suflete.
In care trebuie sa taci si sa suferi. Pentru ca in viata nu le poti avea pe toate. Pentru ca viata inseamna sa te sacrifici si sa fii nefericit. Paradigma in care au trait parintii, bunicii, strabunicii nostri.
Perpetuam un ciclu al nefericirii pe care e momentul sa il oprim. Sa incepem sa jucam intr-un alt film, cu un alt scenariu. In care sa le spunem copiilor nostri ca poti trai liber in interior, ca iti poti crea viata pe care o vrei, ca poti sa fii victima a unei circumstante doar daca tu alegi asta, ca trebuie sa-ti urmezi calea si ceea ce ai venit sa faci pe Pamant, indiferent cate piedici intalnesti.
Aceasta este noua paradigma pe care e momentul sa incepem sa o hranim: sa le aratam copiilor nostri cum se traieste o viata deplina.
Iar asta nu se poate fara asumare completa a cine suntem. Fara a realiza cat de mult ii impovaram stand in situatii in care ne sfasiem in bucati, din iluzia ca asa ne protejam copiii.
Adevarul este ca stam in astfel de situatii pentru ca nu vrem sa renuntam la confortul nefericirii. Si a pune propria lipsa de asumare pe umerii copiilor este cel mai dureros lucru pe care il putem face.
Orice transformare si schimbare in viata parintilor, daca este asumata si facuta responsabil, se va aseza in sufletul copilului, in cele din urma, la locul potrivit.
Ceea ce va fi insa foarte greu de asezat in sufletul unui copil va fi sentimentul de a avea parinti care nu si-au trait viata si nu si-au atins potentialul.
Acea amaraciune din sufletul parintelul nefericit care atarna ca o piatra de moara de gatul copilului.
Acea vinovatie permanenta pe care o va simti copilul de cate ori sufletul sau il va impinge sa iasa din cutiuta in care loialitatea fata de parintii sai il va tine incarcerat.
Acestea sunt lucrurile cel mai greu de vindecat.
Un divort necesar, o despartire oportuna, o schimbare de cariera, de locatie, o transformare de destin, facute autentic, cu responsabilitate si pentru a ne urma cu adevarat inima – toate astea sunt lucruri care, poate, ii vor aduce copilului durere, pentru un timp.
Pentru ca dupa aceea sa deschida o noua perspectiva in sufletul sau: aceea de a sti ca are un model demn de urmat in parintele care a avut curaj sa se deschida inspre viata cu indrazneala. Si cu inima franta si reintregita de bucuria de a-ti urma calea.
Este cea mai frumoasa mostenire pe care o putem lasa copiilor. Asa cum cea mai grea mostenire este lasitatea, neasumarea, inchiderea si “acrirea” sufletului in carapacea unei vieti netraite.
Subscriu, asa se intampla, aceasta este una dintre cutumele zilelor noastre. Sunt fiica unei mame care nu si-a atins potentialul si care nu a facut/ a facut……… pentru ca avea copii. Sunt fiica unui tata care a trait liber si mi-a transmis aceasta dorinta, un om care a tins toata vita spre potentialul maxim. La randul meu sunt o mama care am trait liber, asumat si confirm ca daca stii ce faci, cum faci si mai ales daca o faci din tot sufletul, copilul va intelege si, devenind adult te va aprecia. Minunat articol, felicitari. Este pentru prima data cand intalnesc o persoana care “scrie” din mine 🙂
Ma bucur mult, Lucica, pentru ce ai impartasit cu noi. Multumesc pentru aprecieri.
Nu e chiar asa simplu. Daca parintele pleaca sa isi indeplineasca visele, copilul ii va reprosa ca l-a abandonat, ca s-a gandit numai la sine, ca e egoist si iresponsabil, ca de ce a mai facut un copil daca nu a fost in stare sa il creasca.
Daca parintele se sacrifica pentru copil, copilul ii va reprosa ca l-a incarcat cu frustrari, ca nu i-a cerut el nici un sacrificiu, ca e las si fricos si fraier si nu e un bun exemplu si nici un parinte bun.
Copiii judeca mai rau ca oricine, pentru ei parintele trebuie sa fie un om perfect care e acolo pentru copil dar e si un om implinit si independent, dar din pacate nu tuturor ne este destinata aceasta perfectiune.
Fiecare parinte face cum crede el ca e mai bine, nu are pe nimeni sa il ajute sa ia aceatsa decizie, asa ca eu sunt de parere ca parintii ar trebui intelesi si iertati pentru deciziile lor, si nu judecati si aratati cu degetul.
Atat copiii cat si adultii trebuie sa inteleaga ca NIMENI nu este perfect. Nici macar intr-o relatie ….Doar ca acesta imperfectiune se asuma si se corecteaza atat cat se poate. daca se poate. Nu ne este destinata perfectiunea, ne complacem in a crede ca putem fi perfecti din toate punctele de vedere. Iar esecul copiilor de azi si adultilor de maine consta in faptul ca si ei , la randul lor, vor incerca sa copieze modelul adultului ”perfect”, vazut in familia sa ”perfecta”. Iar daca nu va reusi, si nu va reusi pentru ca nu suntem perfecti, se va incarca cu frustrare, suparare , neputinta si intr-un final esec. Si nu va trai autentic. Si nu va sti sa asume tot ce se intampla mai bine sau mai putin bine in viata sa.
Multumim pentru punctul de vedere, asa este, perfectiunea nu este un obiectiv de atins, este o iluzie care pune presiune inutila si pe parinti si pe copii.
Si cum se numea acel film?
Minunat. Cu siguranta mai toti simtim dupa 10-15 ani de casnicie ca am renuntat la noi si ca avem dorinte neimplinite si 1-2 copii doriti,nascuti pentru ca asa am simtit la vremea aceea.Insa dupa o vreme mama vrea sa studieze si vrea cariera, iar tatal este nefericit in actuala formula. Sigur ca si el are dreptul sa fie fericit si sa caute formula potrivita sau persoana potrivita. Invatam copiii sa nu ne judece si sa ne inteleaga. Dar pe ei cui ii incredintam? “Copiii obstacol “nascuti din credinta noastra ca un copil ne implineste, din dorinta de a fi mama, din dorinta de a fi tata.
Are cineva solutii pentru “copii obstacol” ? Astept solutii. Multumesc.
Cea mai simpla metoda este sa nu ai copii:) Daca nu ajutor, sacrificiul este inevitabil, deci daca vreti sa va traiti viata, be single si nu credeti in toti cei care zic ca se apropie catastrofa demografica.. pe planeta noastra sunt prea multi oameni:)
Multumim pentru punctul de vedere. Din ce vad, este din ce in ce mai valid pentru multi oameni sa prefere libertatea pe care ti-o da a nu avea copii si este absolut valabil si acest punct de vedere, din perspectiva mea. In acelasi timp, am simtit sa scriu un articol pentru cei care au deja si nu fac ceea ce-si doresc pentru ca au copii.