A trai in inima inseamna curaj. Curajul de a fi un aventurier care nu stie nici urmatorul pas si nici unde va ajunge in calatoria sa.
Curajul de a fi autentic cu tine si de a vedea ce-ti aduce viata, la fiecare pas.
Curajul de a sta deschis chiar si atunci cand o parte din tine iti zice s-o iei la goana.
Curajul sa ramai viu, indiferent cat de mult doare.
A curge in directia vietii. A sta in bataia vantului, devenind flexibil. A simti. Si a mentine spatiul deschis pentru cei din jur care vor sa-si deschida inima intr-o lume plina de armuri.
Este un curaj real. Si doare.
Dar vine un moment in care te va durea mai tare greutatea armurii purtate zi de zi.
O zi in care vei simti ca te sufoci.
O zi in care nu vei mai sti daca, sub acea armura, esti viu sau mort.
Si in care a ramane pe jumatate mort nu mai este o varianta posibila pentru tine.
In acea zi, iti vei da seama ca a fi viu inseamna sa ai inima deschisa, indiferent de pretul pe care il platesti pentru asta.
Si ca pretul platit pentru a ramane la fel va fi mai mare decat pretul pe care trebuie sa il platesti ca sa-ti deschizi inima.
Si ca, de fapt, curajul adevarat ar fi sa continui sa ramai cum erai. Si a-ti deschide inima este o consecinta fireasca a momentului din viata ta la care ai ajuns.
Si atunci te vei abandona. Vei spune: “Inima, faca-se voia ta. Te voi urma. Chiar daca habar n-am unde voi ajunge. Te voi asculta. Te las sa fii deschisa si sa-mi arati drumul. Oricare ar fi acesta, va fi drumul potrivit pentru mine, atat timp cat esti cu mine.”