si ne mai miram ca nu mai exista dragoste partea II
Ganduri (in)directe

Si ne mai miram ca nu mai exista dragoste… (partea a II-a)

si ne mai miram ca nu mai exista dragoste partea II

si ne mai miram ca nu mai exista dragoste partea II

Carui barbat nu-i plac femeile?

Stati! Nu imi raspundeti fiindca as putea si eu sa numesc vreo cativa… Dar cand spun barbat ma refer la intelesul arhaic, biblic al cuvantului. In primul rand le iubesti pentru farmecul lor, si in al doilea rand le iubesti pentru ca fac oameni.

S-au scris pagini nesfarsite despre iubire, au curs rauri de cerneala peste albul imaculat al paginii si inca tot nu s-a spus de ajuns asa ca m-am gandit ca inca un strop pe altarul nesfarsit al celor ce o canta nu poate sa aduca o prea mare stricaciune.

Vedeti voi, inteligenta, oricat de mare, nu e suficienta pentru a te curata de prejudecati.

Ani de-a randul suntem otraviti cu ideea de dragoste: de la Fat Frumos si Ileana Cosanzeana pana la Romeo si Julieta, de la Arthur si Guenevive pana la eroii timpurilor moderne… zi dupa zi, ceas dupa ceas se strecoara in fiinta noastra prejudecata dulce a iubirii.

Majoritatea traim cu ea pana la sfirsitul zilelor noastre, ne lasam subjugati de puterea inrobitoare a unui vis si cu cat inteligenta noastra e mai mare, cu atat prejudecata e mai voinica, pentru ca avem aparat s-o justificam.

Cum se face oare ca nicaieri in toate povestile noastre de iubire nu se pomeneste de chinul si corvoada – sau as spune, mai degraba – de dedicarea si lupta cea de zi cu zi si de ceas cu ceas pe care o presupune un asemenea sentiment. Toate sunt atat de simple acolo: scoti sabia, treci raul, lupti in trei sau mai multe etape, mori eroic sau macar esti ranit si gata, hop, ai si scapat pana la adinci batraneti sau pana pe lumea ailalta.

Nici pomeneala de efortul sustinut, de perseverenta de fiecare zi, de rabdarea de a-i asculta trancaneala sau a-i inghitii mirosul greu de bere, de grija cu care privesti la celalalt pana si atunci cand ti-e sufletul negru de suparare de dandanalele pe care le-a facut, de increderea neconditionata si uneori prosteasca in cuvantul celuilalt, de dizolvarea totala a sinelui in cel de langa tine, incat nu mai stii unde incepi tu si unde se termina el.

Dragostea – oare ce e dragostea? E doar o infatuare nebuna, e un iures hormonal, un defect psihic cu recurenta necontrolata? Atunci cand ne indragostim, lumea pare sa se opreasca din iuresul ei nebun, pentru ca un soi de nebunie temporara sa ii ia locul, iubirea erupe asemenea unui vulcan si dupa aceea se prabuseste, se retrage in matca ei, iar cind o face trebuie sa iei o hotarare, sa alegi, sa intelegi la cel mai profund nivel al fiintei tale daca radacinile voastre s-au contopit in asa masura incat e de negandit ca te vei putea desparti vreodata.

Fiindca asta e ceea ce numim dragoste. Dragostea nu inseamna a ti se taia respiratia, nu e incantare sau fior, nu e dorinta de a te imperechea in fiecare secunda a zilei, nu inseamna sa stai treaz in mijlocul noptii imaginindu-ti buzele celuilalt sarutindu-ti fiecare particica a corpului.

Nu, si nu rositi fiindca ceea ce va spun adevar este. Toate astea nu inseamna a iubi, ci doar simplul fapt de a fi indragostit, lucru ce ni se poate intimpla noua tuturor. Dragostea in sine e ceea ce a ramas dupa ce “a fi indragostit” a ars pana la ultima scanteie. Nu suna foarte apetisant, nu? Dar este, poate fi.

Dragostea e precum puiul de om in continua necesitate de ingrijire si atentie, e lacrima ce cade la despartirea de o viata, e oftatul greu in puterea noptii, e strigatul mut ce strabate departarea simturilor, e perechea de batranei mana in mana zambindu-si in apusul vietii lor, e dorinta si determinarea de a sta impreuna in fata vitregiilor vietii, e disponibilitatea de a renunta si a face compromis pentru binele general, e alegerea liber consimtita a doua entitati atit de diferite de a deveni „unul” cu toate bunele si relele celuilalt.

Dar nimic din toate astea nu se intampla fara de frecusul de zi cu zi, fara de eroziunea permanenta a eului egocentric si egoist.

Cat de usor ne-ar fi fost de am fi pastrat o farama din Hristos. Vrem in fiecare zi sa ne mantuim sau alergam innebuniti dupa fericire, insa nu suntem in stare sa iubim macar o data asa cum se cuvine, si atunci ce ne ramine de facut?

Unii se afunda in imbratisarea calda a polivalentei, risipindu-se pe sine in cine stie cati altii si niciodata obosindu-se sa-si caute reflexia… poate si fiindca ceea ce ar vedea ar intrista privirea. Altii se afunda in munca, caci poporul in geniul sau sarcastic i-a gasit o definitie – „izvor de sanatate” (sa munceasca numai cei bolnavi!) si muncim ca apucatii, caci rana e adanca si cere vindecare. Mai sunt cei ce fug de acasa ascunzandu-si nelinistea in curiozitatea de nou si de cunoastere, porniti parca sa faca in ciuda inscriptiei de pe frontispiciul oracolului din Delphi, „Cunoaste-te pe tine insuti”.

Dumnezeu stie cum de a incoltit o asemenea idee nebuneasca. Nae Ionescu spunea ca exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamant pentru ca ideile sa fie sesizate senzorial si de prosti. Poate e cam dur, dar pare adevarat, cel putin in masura in care intr-un anumit moment al existentei noastre cu totii ne inscriem in ceata celor 10 intelepti ce se chinuie sa scoata bolovanul din apa. Caci oare cat de mult am avea de umblat sa strangem minimul de idei ca sa intelegem ce e dragostea in viata?!!!

Spunem ca animalele ne sunt inferioare si fiecare dovada de dragoste ce o regasim in modul lor comportamental ne grabim sa o decodificam in senzatii mult mai simple si mai lipsite de incarcatura emtionala. Spre exemplu ciinele e loial, pisica un pic capricioasa, elefantul infidel si asa mai departe, cu toate astea aproape nicodata nu vrem sa privim dincolo de ispita aparentei si sa vedem daruirea cu care se lupta pentru un maine impreuna.

Cineva imi spunea odata ca nu poti iubi mult sau putin, ci doar poti spune simplu ca iubesti, iar altcineva imi spunea ca rabdarea nu e ceva material, ea nu are inceput, nu are sfarsit si nici proprietati elastice. Cred ca intre cele doua afirmatii exista o anumita similitudine si o completare in absolut e o stare de facto – cele doua notiuni exista prin ele insele si doar in cadrul renuntarii la sine.

Cu totii gresim la un moment dat in viata, cu toate astea a ne da batuti si a ne lasa ingeunchiati nu e un mod de a trai. Trebuie sa ne ridicam sa privim soarta in fata cu incredere, sa spargem cu pumnii stransi pana la sange dintii stricati ai fricii de esec si sa o luam de la capat cu inima curata si zambitoare. Sa refuzam pana la asfixie a respira miasma imbatatoare si efervescenta a indemnului de a trai clipa de parca am fi fulgi fara putere in bataia seaca a vantului de toamna numai din frica de a ne dori ceva fiindca s-ar putea sa nu se implineasca.

Noi suntem Oameni, si Oameni fiind suntem la fel de mari ca si visele pe care le purtam. Putin ne dorim, putin primim. Cei mai norocosi dintre noi raman sa construiasca esafodajul complicat si fragil al iubirii de zi cu zi, al dragostei neconditionate, al efluviului datator de viata al dorintei de a sfarsi impreuna.

Am colindat lumea in lung si-n lat si inca pentru cine stie cate alte mii de zile am sa o mai fac, dar pe unde am fost si pe unde m-au purtat pasii, prin colbul aspru al desertului, prin singuratatea biciuitoare a valurilor Atlanticului, sub suflarea de cuptor a mistralului, inima mea a plins mereu sterilitatea singuratatii si cu fiecare stea cazatoare ce brazda bolta, cu fiecare femeie insarcinata ce-mi mangia privirea, fiecare fruct sau soi nou de mincare, cu fiecare nou, cu fiecare ruga imi doream mereu acelasi lucru:

Doamne, nu ma lasa sa traiesc singur!

Cu drag al vostru,
Lucian M.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *