si ne mai miram ca nu mai exista dragoste partea I
Ganduri (in)directe

Si ne mai miram ca nu mai exista dragoste… (partea I)

si ne mai miram ca nu mai exista dragoste partea I

si ne mai miram ca nu mai exista dragoste partea I

In ziua de azi totul se invirte in jurul banului, notiunea de familie e ridicata in slavi in toate filmele si in toate manifestarile, dar nu orice fel de familie, nuuu… tipul nou si proaspat de familie de ieniceri.

Credeati ca au fugit timpurile acelea? Nu dragii mei, doar au evoluat si au traversat Atlanticul.

E o mandrie in ziua de azi sa ai 15 copii din 10 casatorii si daca se poate sa fii casatorit a 11-a oara, bineinteles fericit si de asta data, si toti copii tai sa fie si ai ei si vice versa, dar sa nu existe un sistem de valori, ci doar o democratie perfecta, iar traditia inexistenta sau cel mult ca un cumul de valori indoielnice, fiindca ea, domnilor, a cazut cu totul in desuet.

Aristotel spune ca democratia este sistemul in care face fiecare ce vrea, iar Bergson e mai cuviincios ca Aristotel si zice ca democratia e singurul sistem compatibil cu libertatea si demnitatea umana, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selectiune a valorilor.

Deci democratia e sistemul social in care face fiecare ce vrea si-n care numarul inlocuieste calitatea… Triumful cantitatii impotriva calitatii, numara capetele toate si unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei. Si ne mai miram ca nu mai exista dragoste.

Pai cum ar putea cand dragostea e doi ca unul, nu „tonti” ca unul, cand oriunde in viata suntem invatati sa actionam dupa principiul minimei rezistente, cand virtuti precum rabdarea, fidelitatea, loialitatea nu sunt decit martiri pusi la zid si ucisi cu pietre spre bucuria draceasca a celor ce ne asteapta sa tampim.

Cum sa vrei sa iti mai traiesti viata impreuna cu cineva, cand in fiecare clipa ti se spune si esti hranit cu gandul ca a abandona e un lucru firesc, normal, cand exceptia s-a transformat in regula, cand agonisela si chinul tau de o viata se evapora sub presiunea unei hartii judecatoresti ce decreteaza sus si tare ca oamenii sunt liberi sa-si desparta drumul in viata, ca si cum a trai impreuna nu inseamna decit sex ocazional sub acelasi acoperis numit spatiu conjugal.

Am emancipat femeia de un secol incoace, acum incepem sa emancipam si barbatul: ii punem sort si cratita in mana, ba mai mult, chiar privim cu ingaduinta cum copiii nostri mai nou sunt crescuti de ei… si inca ne mai intrebam unde e dragostea.

Pai nu e fratilor, ca nu o lasam. Nimic din stradania si intelpciunea bunicilor nostri nu a mai ramas la noi, traim intr-un perpetuu Yellow Submarine, de parca toata viata ar trebui sa fie o bucata de placinta, iar exercitiul atit de necesar si poate dureros uneori al devenirii, din care iubirea insasi face parte, nu e decit o notiune pentru pustnici.

Eu unul nu pot fi pertinent decat din punctul de vedere al celui frustrat de faptul ca inca nu a ajuns a intelge iubirea intru totul si poate a intelege ce inseamna sa fii iubit, dar un lucru il stiu cu siguranta – fara visul ei ne-am usca, fara a lupta pentru dramul de fericire ce-l numim dragoste ne-am sfarsi chirciti sub povara singuratatii, fara sunetul blind si clar al vocii celuilalt ratacind in ungherele inimii ne-am ofili, fara genunchii, zambetul sau alunita de pe umarul drag noua – fara aceste mici si atat de nebagate de seama detalii in ochii oricarui altuia, ne-am pierde incet in negura noptii, mereu tanjind si mereu dorind.

Stau si ma gindesc de cele mai multe ori cum sa fac rotita sa mearga, care e secretul sau care e diferenta dintre cei ce ajung sa treaca pragul casei cu o femeie in brate de 10 ori si cei care o fac o data in viata. Sa fie raspunsul atit de simplu, ca unul e mai breaz decit altul. As fi un bou sa cred asta. Sa fie noroc sau coincidenta? Eu zic ca trebuie sa fie mai mult de atit.

Atunci cand incepem o relatie indeobste ne repezim precum doua muste bezmetice unul intr-altul nelasindu-ne timp nici macar sa respiram. Cind suntem adolescenti, lucrurile decurg mai usor fiindca nu suntem inca sclavi ai tabietului si nu avem de infruntat trecutul celuilat, in parte fiindca nu prea exista sau e scurt, si in parte pentru ca nu suntem destul de pervertiti sa o putem face.

Odata cu virsta insa, tabieturile ne inrobesc viata, si slava domnului, sunt cu gramada, incepind de la cele verbale, continuand cu cele de ordin cognitiv si sfarsind cu cele de ordin comportamental. Din aceasta faza incepind, ar trebui sa deschidem ochii de doua ori mai bine, dar spre nefericirea noastra se instaleaza peste noi tirania stapanitoare a eului: „Eu sint cel mai frumos, cel mai destept, cel mai si cel mai si cel mai…” si tot asa la nesfirsit.

Toate astea, nu la nivel declarativ, ci subliminal – fiindca e mult mai eficient sa conduci machiavelic din umbra, decit sa stai in lumina patrunzatoare a reflectoarelor, unde putreziciunea iese la iveala.

Sigur, cine ar vrea sa gindeasca despre sine ca-i mai lipseste cate una, cate alta, ca nu e tocmai un zeu facut doar din lumina, ca pe ici, pe colo, oglinda e ciobita si desi scrie ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Lui nu reflecatam intocmai asta.

A iubi e virtutea de a intelege si accepta defectele celuilalt, de a intelege si accepta ceea ce il imputineaza. Toti sintem gata sa iubim o fiinta perfecta si chiar gandim ca meritam, caci in orbirea noastra suntem departe de a ne vedea pe noi.

Bineinteles, la nivel enuntiativ sintem gata sa scuipam din noi cu o modestie perfect simulata tot soiul de maruntisuri pe post de defecte : „Of draga, imi mai ies si eu din fire, dar e omeneste nuuu?” sau “Of draga, beau cafeau cu zahar, dar numai o lingurita.” Dar dupa cum vedeti, nici macar atunci fara a ne dezvinovati intr-un fel sau altul.

E mult mai usor, asadar, sa dam ordine ce vor fi cu siguranta indeplinite, date fiind noua insine, fiindca nimic din egoul nostru autocratic nu e stirbit, iar falsa noastra maretie straluceaste mai intens ca niciodata. E greu si de multe ori dureros sa acceptam propriile defecte, asa incat pentru a le accepta pe ale celuilalt simtim adesea ca nu mai avem energie.

Dar nimic bun nu am auzit sa se nasca vreodata din apatie. Nici macar somnul. Ca popor am dat nastere „Mioritei”, insa nu de indolenta si apatie e patruns spiritul ei. Nu putem sta uitindu-ne cum timpul se scurge peste noi si zicand „ce o fi, o fi”, sperand ca intr-una din zile sa apra printul pe un cal alb sau frumoasa din padurea adormita, astea sunt mituri, dragii mei.

Si unde ar fi de altfel mandria si multumirea noastra, unde ar fi putinul nostru pierdut in celalalt, atunci cand totul vine intr-o forma perfecta si usor consumabila. Asta nu e dragoste, e fast-food la pachet. E adevarat, insa, ca e atat de usor si tentant, dar si atat de bolnavicios pe termen lung.

Un alt motiv pe care nu reusesc sa-l dibuiesc e faptul ca pierdem atat de multa vreme si suntem atat de preocupati in a ne tine biata inimioara in puf, nu care cumva sa fie ranita, nu care cumva sa bata in plus de stres, nu care cumva… sa traiasca. Pai de aia ne-a fost data? Nu. Nu de aceea. A fost lasata sa bata, sa bata cu putere pana la ultima suflare.

Trecutul ar trebui sa fie izvor de intelepciune, nu de inrobire, cine traieste din amintiri e un om deja imbatrinit si se indreapta cu pasi repezi spre groapa. Ne impietrim inima, impietrim noi insine de frica la amintirea suferintelor trecute si paralizam de-a dreptul cand trebuie sa intindem mana.

Oare cuvintele „Ceea ce nu te doboara, te face mai puternic” si incredrea intr-un maine mai luminos sunt pentru maimute? Si cum ramine cu cele doua lucruri fundamentale pe care le-am luat cu noi la plecarea din Gradina, libertatea de a alege si dorinta de cunoastere, pentru care nevoim oricum pe acest pamant, suntem dispusi sa renuntam atit de usor la ele numai fiindca ne e frica? Am citit undeva ca frica ucide mintea, eu zic ca ne ucide si ne impietreste cu totul.

Asadar priviti cu ingaduinta spre trecut, cantariti cu grija viitorul si traiti cu intelepciune prezentul, dar nu lasati teama de trecut si angoasa viitorului sa bintuie pustiind inimile voastre… si invatati sa iubiti ziua de maine si luna care vine si anul ce pare indepartat, proiectati dorinta de a iubi si dragostea voastra suficient de departe, sa nu se lase atinsa de nimicurile lui „azi” si suficient de aproape sa-l incalzeasca pe „maine”.

Caci nu e desfatare mai dulce decat glasul celui drag alinandu-ti nelinistea, nu e priveliste mai frumoasa decit unduirea serpuita a coapselor, taria sfioasa a sanilor, robustetea si forta incatusata a umerilor sau abandonarea inconsitenta si increzatoare a celuilalt pierdut in bratele tale, respirind usor si zimbind prin somn.

Iubim pentru ca putem, iubim pentru ca ne implineste, iubim pentru ca e mai bun decit cafeaua, iubim… dar cui ii pasa de ce iubim, atata vreme cat iubim.

Intr-un studiu american menit parca sa incurajeze colapsul demografic se spunea ca un om sanatos poate fi indragostit maxim 2-3 luni, dupa care totul se transforma in incredere, loialitate, obisnuinta etc. La categoria 1 an se inscriau cei in ale caror relatii intervenea diferenta de virsta sau de educatie, iar cei peste doi ani erau priviti ca pacienti cu probleme psihice, o mica obsesie aici, o trauma dincolo, atasament adictiv dincoace etc.

Poate e adevarat, poate nu, e drept ca imi vine greu sa distilez iubirea in diagnostic psihiatric. Dar tot atat de adevarat e ca pe termen lung, o relatie nu o poti intemeia doar pe fluturasii din stomac. E nevoie de munca, rabdare, vointa, din cand in cand cate o curea, fie ea tinuta in mana de femeie, fie de barbat, de respect si consideratie si cine mai stie de cate altele.

Indiferent de ce iese, calatoria e cea care conteaza, cu conditia sa existe o destinatie si sa nu fie facuta doar de dragul de a rascoli colbul drumului.

Ce concluzie trag? Poate nici una. In schimb, voi ce ati avut rabdarea sa ajungeti pina aici, puteti incerca sa rontaiti cateva pe marginea acestui eseu sau ce-o fi el, sa aruncati un zambet ingaduitor sau un cascat (condescendent, nu de admiratie) prelung inainte sa va coboriti ochelarii pe noptiera, sa priviti intrebatori in viitor, dar ce imi doresc cel mai mult e sa stiu ca am reusit sa va fac sa intelegeti…

… ca dragostea si a fi indragostit nu e unul si acelasi lucru si ca prima dintre ele nu e cutie de chibrituri din care poti aprinde la fiecare 5 minute un bat, ci e o flacara, o torta, a carei ardere trebuie sa ne straduim sa o pastram vie toata viata, luminindu-ne existenta pana in clipa suprema.

Dragilor, astea fiind zise va doresc din tot sufletul sa gasiti ceea ce cautati sau, celor pentru care cautarea s-a incheiat, sa pastrati bucurosi roadele stradaniei voastre. Eu… eu cine stie… eu va salut deocamdata de aici de pe tarmul incarcat de stranii miresme al Angolei, de unde zilele mele la vapor incep a se imputina vazand cu ochii, ducandu-ma mai repede acasa la cine mi-e drag.

Sa va aveti bine pe unde sinteti, dragii mei.

Cu drag al vostru,
Lucian M.

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *