In ultima vreme, am simtit ca ma lovesc de un zid care nu-mi permite sa vad dincolo de gandurile mele.
Brusc, am observat cum acea valoare a lucrurilor, activitatilor sau oamenilor din viata mea incepe sa se piarda sau sa capete conotatii pe care nu le-am mai intalnit pana acum.
Si la fel de brusc, viata mea pendula in jurul acestui cuvant: “ valoare ”.
Am observat cum sufletul meu se zbatea sa regaseasca valoare in clipele care altadata il faceau sa vibreze, insa care acum nu-i ofereau acea satisfactie dupa care tanjea.
Si am ramas uimita cand tot el, sufletul, incerca sa se integreze in randul prietenilor vechi de parca abia acum facea cunostinta cu ei.
Si la fel de mare mi-a fost mirarea in momentele in care observam ca vinovatii acestor contexte nu erau rutina sau inactivitatea, ci anumite elemente pe care nici in prezent nu le pot defini cu usurinta.
Ceea ce lipsea era o anumita valoare despre care nici nu as fi intrebat in alte momente ale procesului meu de dezvoltare personala.
Aceasta valoare a fost atat de prezenta in viata mea incat nici macar nu trebuia sa vorbesc cuiva despre ea.
Pur si simplu, ea era acolo in cel mai tacut si totodata in cel mai intens mod posibil.
Era atat de prezenta incat nici nu trebuia sa-mi amintesc de ea.
Iar in momentul transformarii sau disparitiei sale subtile, am simtit ca-mi scapa exact ca sapunul care aluneca printre degete.
Astfel, am retrait valoarea unor momente vechi exact ca atunci cand privesti baloanele de sapun care mai devreme sau mai tarziu se vor sparge.
Intr-un prim moment de constientizare, am observat ca am incercat sa anulez gandul ca nu mai regasesc valoare in experientele mele prezente.
Am incercat sa ma prefac ca lucrurile sunt in regula asa cum sunt, insa oare ne putem pacali vreodata sufletul?
Poate ca ati simtit si voi aceste emotii in anumite momente ale evolutiei voastre.
Poate ati simtit si voi ca o asa-zisa stagnare poate deveni cartea voastra de vizita pentru o anumita perioada.
Si va cred daca imi spuneti ca nu sunteti deloc impacati cu aceasta idee.
Tocmai de aceea am ales sa vorbesc atat de deschis despre ceea ce simt.
Pentru a-mi transmite si pentru a va trasmite ca uneori acesta este cursul lucrurilor si ca este in regula sa nu ne simtim in regula.
Ca este perfect in regula ca uneori sa nu mai gasim valoare in viata pe care o traim.
Poate ca doar in momentul in care acceptam acest adevar profund, ne redeschidem sufletele si ne permitem sa zambim inapoi vietii.
Pentru ca sunt sigura ca ea ne surade in fiecare zi.
Doar ca uneori uitam cum sa reactionam in fata lucrurilor firesti si placute.
Poate ca abia in momentul in care acceptam toate aceste emotii incomode, ne permitem sa regasim valoarea vietii noastre.
Iar cand spun ca o regasim, nu ma refer la faptul ca umplem golul interior cu ceea ce ne este familiar, ci ca ne permitem sa ne lepadam de vechea piele care nu ne mai cuprinde pentru a imbratisa in totalitate noul.
Si poate ca in acest context singura noastra arma devine recunostinta:
O arma alba pe care ar trebui sa o scoatem din buzunarele ascunse pentru a simti din plin propria vulnerabilitate si simplitate…poate chiar propria viata…
O sa inchei acest articol prin a da stafeta mai departe si prin a va intreba unde regasiti/cautati/simtiti valoarea vietii voastre atunci cand ea nu mai poate fi observata “cu ochiul liber”…
Andreea