despre pace
Ce-ar fi sa experimentam impreuna astazi o stare de pace profunda, provenind din acel loc minunat al sufletului nostru, numit Acasa?
Ce-ar fi sa simtim astazi ca suntem deja Acasa, aici pe Pamant? Ca a venit Acasa la noi, inainte de a ajunge noi Acasa?
Pacea si iubirea sa se astearna astazi in inimile voastre, ale tuturor cititorilor nostri, cand veti citi randurile de mai jos si veti asculta muzica de la finalul articolului:
“Pacea emana de pretutindeni, fiind dublata de o mare iubire. Era acea iubire care reprezinta insasi sursa vietii, un dans al moleculelor si al spatiilor dintre acestea.
Tot ce exista in camera parea sa vibreze la unison cu aceasta pace stralucitoare. Simultan, aveam sentimentul profund ca aceasta pace nu reprezinta o stare trecatoare si ca nu imi este exterioara. Eu eram ea. Practic, ma prabusisem in propriul meu suflet. Iar acesta este nesfarsit. Ma simteam nelimitata, eterna si atemporala, ca si cum as fi inclus in mine intregul univers si intreaga viata.
Am inteles atunci ca aceasta trebuie sa fie “pacea care depaseste puterea de intelegere a omului.”, respectiv a mintii sale ganditoare. Mi-am dat seama ca sunt constiinta pura, libertate absoluta si iubire nelimitata.
Mi-am adus aminte de cuvintele marelui poet sufit Kabir:
Calea iubirii nu este
Un argument subtil.
Poarta care conduce catre ea este devastarea.
Pasarile fac cercuri mari pe cer, bucurandu-se de libertatea lor.
Cum reusesc sa zboare?
Ele cad, si cazand
Capata aripi.
Aceasta iubire si aceasta libertate au existat dintotdeauna in mine, si din acel moment nu m-au mai parasit nicio clipa. Acum stiu cine sunt. Nu este o stare trecatoare, ci insasi esenta mea. Acesta este singurul adevar autentic. Asta inseamna “Acasa.” In interiorul oricarei emotii, se afla starea cea mai profunda de pace. Si nu orice pace, ci Pacea suprema.
In mod spontan, am reusit sa-mi transcend straturile emotionale care ma limitau, impiedicandu-ma sa imi cunosc adevaratul sine, sufletul meu. Aceste straturi au devenit in timp niste valuri groase, care m-au impiedicat sa mai intru in contact cu sinele meu.
Eu nu am facut altceva decat sa decojesc aceste straturi succesive, pana cand am ajuns la miezul meu, iar acesta s-a dovedit a fi un diamant impecabil, de o perfectiune absoluta si de o frumusete indescriptibila. Am descoperit astfel in centrul fiintei mele o stralucire pe care niciun cuvant uman nu ar putea-o descrie vreodata.
Am auzit de multe ori legenda care spune ca atunci cand ne nastem, noi venim pe lume ca un diamant perfect pur, dar in decursul vietii il acoperim cu noroiul nostru emotional, care ne impiedica sa ii mai sesizam stralucirea. Cand devenim adulti, noi acoperim acest noroi cu un strat stralucitor de poleiala, astfel incat sa parem cat mai prezentabili in ochii lumii exterioare.
In realitate, aceasta stralucire falsa nu reprezinta altceva decat un strat de poleiala deasupra unui munte de noroi. Si totusi, atunci cand ne prezentam in fata lumii, noi spunem: “Acesta sunt eu”, dupa care ne minunam ca nimeni nu ne crede!
Daca suntem extrem de norocosi, intr-o buna zi, printr-un act de gratie, in urma unui seminar la care participam, a unei carti pe care o citim, a unei crize, a unei boli sau a unui alt dar pe care ni-l face viata, noi reusim sa strapungem aceasta suprafata fals-stralucitoare.
La inceput ni se pare ca ne prabusim intr-o prapastie plina de noroi, dar sub diferitele ei straturi succesive descoperim din nou diamantul pur care a existat acolo dintotdeauna stralucind mai puternic ca niciodata.
Si dintr-odata, nu mai simteam nevoia sa ii slujesc pe ceilalti pentru a primi in schimb iubirea si aprecierea lor. De ce as fi cautat iubirea in ceilalti, dupa ce am realizat ca aceasta iubire sunt chiar eu?
Ce ironie! Mi-am petrecut intreaga viata incercand sa castig iubirea, aprobarea si admiratia celor din jur prin serviciile mele, ajutandu-i pe toti si incercand sa daruiesc intotdeauna tot ce este mai bun in mine, chiar daca acest lucru inseamna sacrificarea propriilor mele dorinte si scopuri personale, ba chiar si a sanatatii mele, pentru ca sa descopar in final ca aceasta iubire si aceasta pretuire pe care le-am cautat cu atata disperare au existat dintotdeauna in mine insami! Ele nu pot fi obtinute, ci doar traite, constientizate.
Astfel, scufundata in propria mea iubire, mi-am putut vedea linistita si impacata de treburile mele zilnice, nu pentru ca acestea imi ofereau ceva sau imi demonstrau ca sunt o persoana buna, ci pur si simplu pentru ca mi se parea natural sa le fac. Dintr-odata, ele nu mai reprezentau un efort, ci se integrau in mod firesc in existenta mea.
Dupa acea experienta profunda, m-am trezit ca ma regasesc tot timpul in aceasta stare de existenta lipsita de efort. Nu ma mai simteam obligata sa fac ceva pentru a-i ajuta cu orice pret pe cei din jur, pentru simplul motiv ca nu mai simteam dorinta sa obtin in schimb iubirea, aprecierea si aprobarea lor. Serviciul a devenit dintr-odata un aspect natural al vietii mele, intrucat reprezinta expresia naturala a iubirii dinauntrul meu. Serviciul se naste din fluxul iubirii, la fel ca si restul vietii.
Spre uimirea mea, am descoperit ca este la fel de usor sa primesti iubirea ca si sa o daruiesti. A fost o adevarata revelatie pentru mine.
In trecut eu am fost intotdeauna cea care daruia, care oferea, care avea grija de ceilalti, creandu-mi o intreaga identitate in jurul acestui concept de serviciu. Daca eram nevoita sa cer vreodata ajutorul altcuiva sau daca aveam nevoie de sprijin emotional, ma simteam profund rusinata.
In prezenta adevaratei iubiri nu conteaza daca daruiesti sau primesti, caci totul curge in acelasi flux natural, care este la fel de frumos indiferent de directia in care curge. Nici macar nu poti vorbi de daruire sau primire, ci mai degraba de actiune executata in prezenta iubirii.”
Foarte frumos…pentru prima data simt ca m-am regasit! multumesc pentru aceste ganduri si trairi!!!