despre fiinta umana sau omul care planta copaci
Ganduri (in)directe

Despre fiinta umana sau omul care planta copaci

despre fiinta umana sau omul care planta copaci

despre fiinta umana sau omul care planta copaci

Pentru ca o fiinta umana sa-si dezvaluie calitatile cu adevarat exceptionale, trebuie sa ai norocul sa o poti observa in activitate de-a lungul anilor.

Daca aceasta activitate e despuiata de orice egoism, daca ideea care o calauzeste e de o generozitate exemplara, daca e absolut sigur ca nu a cautat nici o rasplata si ca, mai mult, a lasat o amprenta vizibila asupra lumii, ne aflam atunci, fara riscul de a gresi, in fata unui caracter de neuitat.

Acum vreo patruzeci de ani faceam o drumetie lunga pe niste coame de munte absolut necunoscute de turisti; in acea straveche regiune a Alpilor care ajunge pâna la Proventa.

Regiunea e delimitata la sud-est si la sud de cursul mijlociu al râului Durance, intre Sisteron si Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare pâna la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin si de peretii abrupti ai muntelui Ventoux.

Ea cuprinde toata partea de nord a departamentului Alpilor din Proventa de Sus, sudul departamentului Drome si o mica enclava din Vaucluse. in momentul in carte am pornit in lunga drumetie in aceste tinuturi pustii, am intâlnit doar stepe golase si monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine.

Nu crestea pe acolo decât lavanda salbatica. Am traversat acest tinut in toata lungimea sa si, dupa trei zile de mers, ma aflam intr-o dezolare totala.

Mi-am ridicat cortul in apropierea unui schelet de sat parasit. Nu aveam apa din ajun si trebuia sa gasesc undeva. Casele, inghesuite ca un cuib batrân de viespi, desi in ruina, m-au facut sa cred ca odinioara a existat acolo o fântâna sau un put.

Am gasit, intr-adevar, o fântâna, dar era secata. Cele cinci-sase case fara acoperisuri, macinate de vânt si de ploi, capela cu clopotnita prabusita, toate erau orânduite asa cum sunt casele si capelele in satele locuite, dar toata viata din ele disparuse.

Era o zi frumoasa de iunie, cu soare, dar pe aceste pamânturi fara nici un loc mai adapostit si situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabila. Vuietul lui printre peretii goi ai caselor era ca mugetul unei salbaticiuni deranjate in timpul mesei.

A trebuit s-o pornesc mai departe. Dupa cinci ore de mers, insa nu gasisem apa si nimic nu-mi dadea vreo speranta ca voi gasi. Peste tot, aceeasi uscaciune, aceleasi ierburi lemnoase.

Mi s-a parut ca zaresc in departare o mica silueta neagra, in picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am indreptat spre ea. Era un cioban. in preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pamântul fierbinte.

Mi-a dat sa beau din plosca lui si, putin mai târziu, m-a condus la stâna situata intr-o vale a podisului. isi scotea apa – excelenta – dintr-o scobitura naturala, foarte adânca, deasupra careia instalase un scripete rudimentar.

Acest om vorbea putin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el il simteai sigur pe sine si plin de incredere in aceasta siguranta.

Era un personaj insolit in acest tinut dezolant. Nu locuia intro-o cabana, ci intr-o casa din piatra si se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o gasise la venire. Acoperisul era solid si etans. Vântul lovind tiglele producea un zgomot asemenea marii pe plaja.

Gospodaria era in ordine, vesela spalata, parchetul maturat, pusca curatata si unsa; supa fierbea pe foc. Am observat atunci ca era proaspat barbierit, ca nasturii erau solid cusuti, ca hainele ii erau cârpite cu atâta migala incât locurile reparate erau aproape invizibile.

A impartit supa cu mine si, cum i-am oferit apoi si eu punga de tutun, mi-a spus ca nu fumeaza. Câinele, linistit ca si el, era binevoitor, fara slugarnicie.

Se intelegea de la sine ca voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumatate de mers. si, pe deasupra, cunosteam perfect specificul rarelor sate din aceasta regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele muntilor in desisurile de stejari albi, chiar la capatul drumurilor carosabile.

Sunt locuite de padurari care fac mangal. Niste locuri unde se traieste jalnic. Familiile, inghesuite unele in altele, in acest climat de o duritate excesiva, atât iarna, cât si vara, ajungând, in izolare, la o exasperare egoista. Ambitia irationala depaseste masura, in dorinta permanenta de a evada din acest loc.

Barbatii isi duc carbunele la oras cu camioanele si se intorc acasa. Calitatile cele mai solide se clatina sub acest permanent dus scotian. Femeile isi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurentei: atât vânzarea carbunelui, cât si banca din biserica, virtutile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se lupta intre ele, bataia generala a viciilor si virtutilor, fara nici un ragaz. in plus, vântul, si el fara ragaz, irita nervii. Sunt epidemii de sinucideri si numeroase cazuri de nebunie, aproape intotdeauna ucigasa.

Ciobanul care nu fuma a mers sa caute un saculet si rasturna pe masa o multime de ghinde. incepu sa le examineze una dupa alta cu multa atentie, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu imi fumam pipa.

M-am oferit sa-l ajut. imi spuse ca asta era treaba lui. intr-adevar: vazând grija cu care facea aceasta munca, n-am insistat. Atâta a fost conversatia noastra. Când a adunat in gramada celor bune un numar destul de mare de ghinde, le-a asezat câte zece intr-un pachetel.

Elimina astfel, in continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crapate, caci le examina indeaproape. Când a avut in fata o suta de ghinde perfecte, s-a oprit si ne-am dus la culcare.

Compania acestui om te linistea. I-am cerut a doua zi permisiunea sa ramân toata ziua la el. Gasi asta foarte natural, sau, mai exact, imi dadu impresia ca nimic nu l-ar putea deranja. Aceasta odihna nu-mi era absolut necesara, dar eram contrariat si voiam sa stiu mai mult.

Isi scoase turma si o duse la pascut. inainte de a pleca, muie intr-o galeata cu apa saculetul in care pusese ghindele alese si numarate cu grija. Am remarcat ca, in chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare si lunga cam de un metru cinzeci. M-am prefacut ca ma odihnesc plimbându-ma si am luat-o pe un drum paralel cu al lui.

Pasunea animalelor sale se afla intr-o vâlcea. si-a lasat turma in paza câinelui si a urcat spre locul unde ma aflam. M-am temut ca vine sa-mi reproseze indiscretia, dar n-a fost nimic: era in drumul sau si ma invita sa-l insotesc, daca nu aveam altceva mai bun de facut.

Mergea la doua sute de metri mai departe pe coama. Ajuns la locul unde dorea sa mearga, isi implânta vergeaua de fier in pamânt. Facu astfel o groapa, in care puse o ghinda, apoi astupa groapa. isi planta stejarii. L-am intrebat daca pamântul era al lui.

Mi-a raspuns ca nu. stia el al cui era? Nu stia. Presupunea ca era un teren comunal, sau poate ca era al unor oameni carora nu le pasa de el? El nu tinea sa-i cunoasca pe proprietari. isi planta astfel, cu deosebita grija, cele o suta de ghinde.

Dupa masa de prânz, a inceput iar sa scoata samânta. I-am pus, cred, intrebari insistente, apoi el raspunse. De trei ani planta copaci in aceasta pustietate. Plantase o suta de mii. Din o suta de mii , iesisera douazeci de mii.

Din aceste douazeci de mii, socotea ca va pierde inca o jumatate din cauza rozatoarelor sau din cauze de nimeni si imposibil de prevazut in intentiile Providentei. Ramâneau zece mii de stejari care vor creste in acest loc, in care nu fusese nimic inainte.

Abia in acel moment am inceput sa fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci si cinci, imi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o ferma la câmpie. isi implinise viata acolo. Dar si-a pierdut unicul fiu, apoi sotia. Se retrasese in singuratate, unde ii placea sa traiasca molcom, cu oile si câinele sau.

Se gândise ca tinutul moare din lipsa de copaci. Mai spuse ca, neavând treburi foarte importante, s-a hotarât sa remedieze aceasta stare de lucruri. Ducând eu insumi pe atunci o viata solitara, in ciuda vârstei mele tinere, stiam sa ma apropii cu delicatete de suflete solitare.

Am comis, totusi, o greseala. Tocmai vârsta mea tânara ma facea sa imaginez viitorul in functie de mine insumi si de o anumita cautare a fericirii. I-am spus ca peste treizeci de ani acesti zece mii de stejari vor fi magnifici. imi spuse foarte simplu ca, daca Dumnezeu il va lasa
in viata, peste treizeci de ani va fi plantat inca multi altii, asa incât acesti zece mii vor fi ca o picatura de apa intr-o mare.

Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor si avea lânga casa lui o pepiniera rasarita din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toata frumusetea. Se gândea si la mesteceni, pentru locurile retrase din vai, unde, spuse el, o anumita umiditate dormiteaza in adânc, la câtiva metri de la suprafata solului. Ne-am despartit a doua zi.

in anul care a urmat, a inceput razboiul din 1914, in care am fost inrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca sa spun drept, intâmplarea aceasta nu-mi ramase in minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colectie de timbre, si o uitasem.

Iesit din razboi, ma aflam in posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinta de a respira putin aer curat. Fara nici un gând – in afara de aceasta dorinta – am apucat-o din nou pe drumul acelor tinuturi pustii; regiunea nu se schimbase.

Totusi, dincolo de satul mort am zarit, in departare, un fel de ceata gri care acoperea inaltimile, asemeni unui val. Din ajun, incepusem sa ma gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupa, intr-adevar, un spatiu vast“.

Vazusem murind prea multi oameni, timp de cinci ani, ca sa nu-mi imaginez cu usurinta moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales ca la douazeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca niste batrâni carora nu le mai ramâne altceva de facut decât sa moara.

Nu murise. Era chiar foarte in putere. isi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i amenintau plantatiile de copaci. Caci, spuse el (si eu o constatam), nu se sinchisise deloc de razboi. Continuase imperturbabil sa planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani si erau mai mari decât mine si decât el.

Ramasesem de-a dreptul fara grai si, cum el nu vorbea, am petrecut toata ziua tacuti, plimbându-ne prin padurea lui. Aceasta avea in trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare largime.

Când mi-am amintit ca totul iesise din mâinile si sufletul acestui om – fara mijloace tehnice -, am inteles ca oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu in alte domenii decât distrugerea. isi urmarise ideea, si fagii care imi ajungeau pâna la umeri stateau marturie.

Stejarii erau mai vigurosi si depasisera vârsta când erau la discretia rozatoarelor; cât despre planurile Providentei, ca sa distruga opera creata ar fi trebuit sa recurga de aici inainte la cicloni.

imi arata niste admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adica din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate vagaunile, unde presupunea, pe buna dreptate, ca exista umiditate la suprafata solului. Erau fragezi ca niste adolescenti si foarte hotarâti.

Creatia dadea, de altfel, impresia ca se opereaza in lant. Nu-si facea griji cu asta, isi continua cu indârjire sarcina foarte simpla.Dar, coborând prin sat, am vazut curgând apa in pâraiele care, de când se stie, devenisera seci. Aceste pâraie uscate avusesera odinioara apa, in timpurile stravechi.

Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la inceputul relatarii mele, fusesera construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care ramasesera inca urme; arheologii scormonisera si gasisera cârlige de undita in locuri unde, in secolul 20, trebuia sa recurgi la cisterne pentru a avea putina apa.

Vântul imprastia si el unele seminte. Odata cu apa, reapareau salciile, rachita, pajistile, gradinile, florile si un anumit mod de viata. Transformarea se opera atât de incet, incât devenea ceva firesc, fara a provoca uimire. Vânatorii care urcau spre locurile solitare, in urmarirea iepurilor salbatici sau a mistretilor, constatasera multimea de copaci tineri, dar o pusesera pe seama farselor naturale ale pamântului.

De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Daca l-ar fi banuit, i-ar fi creat probleme. Era de nesabuit. Cine si-ar fi putut imagina, prin sate si in administratie, o asemenea incapatânare in generozitatea cea mai minunata?

incepând din 1920, nu trecea niciodata mai mult de un an fara sa-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am vazut niciodata cedând sau indoindu-se. si totusi, Dumnezeu stie daca Dumnezeu insusi ne impinge la aceasta. N-am facut socoteala tristetilor sale.

Putem sa ne imaginam, totusi, ca pentru o asemenea reusita a trebuit sa invinga adversitatile; ca, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit sa lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de artari. Au murit toti. Anul urmator a abandonat artarii, ca sa reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.

Ca sa avem o idee cât mai exacta despre acest caracter exceptional, nu trebuie sa uitam ca el se manifesta intr-o singuratate absoluta, atât de absoluta incât, spre sfârsitul vietii, pierduse obisnuinta de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul?

In 1933, a primit vizita unui silvicultor inmarmurit. Acest functionar i-a ordonat sa nu faca foc afara, de teama sa nu puna in pericol cresterea acestei paduri naturale. Era pentru prima data, ii spuse acest om naiv, ca o padure crestea singura. in acea vreme, el mergea sa planteze fagi la doisprezece kilometri de casa.

Pentru a evita traseul dus-intors – avea atunci saptezeci si cinci de ani -, se gândea sa construiasca o cabana de piatra chiar pe locul plantatiilor sale. Ceea ce a si facut in anul urmator.

in 1935, o adevarata delegatie administrativa a venit sa examineze padurea naturala: un inalt functionar silvic, un deputat si tehnicieni. Se pronuntasera multe cuvinte inutile. S-a hotarât sa se faca ceva si, din fericire, nu s-a facut nimic, in afara de singurul lucru util: acela de a pune padurea sub protectia satului si de a interzice taierea lemnului pentru carbune. Caci era imposibil sa nu fii subjugat de frumusetea acestor copaci tineri, in plina putere. Ea isi exercita vraja chiar si asupra deputatului.

Aveam un prieten printre sefii forestieri, care facea parte din delegatie. I-am explicat misterul. intr-una din zilele saptamânii urmatoare am pornit in cautarea lui Elzeard Bouffier. L-am gasit lucrând la douazeci de kilometri de locul in care avusese loc inspectia.

Acest sef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunostea valoarea lucrurilor. A stiut sa pastreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva oua aduse in dar. Am impartit masa frugala in trei si am petrecut câteva ore contemplând in tacere peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperita cu copaci inalti de sase-opt metri. imi aminteam aspectul tinutului in 1913: pustiu …

Munca linistita si ritmica, frugalitatea meselor si, mai ales, seninatatea sufletului, ii dadusera acestui batrân o sanatate aproape solemna. Era un atlet al lui Dumnezeu. Ma intrebam câte hectare va mai acoperi inca de copaci?

inainte de a pleca, prietenul meu dadu doar o singura sugestie, legata de anumite esente care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, imi spuse apoi, “ca acest om stie mai mult decât mine“. Dupa o ora a mers – ideea prinzând contur -, adauga: “stie mai mult decât oricine despre asta.

A gasit un mjloc stralucit de a fi fericit“. Datorita acestui sef forestier, atât padurea, cât si fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei padurari au fost numiti de el pentru aceasta ocrotire si i-a speriat in asa hal, incât ramasera insensibili la toate canile cu vin pe care taietorii le-ar fi putut oferi.

Padurea nu a fost in pericol grav decât in razboiul din 1939. Automobilele functionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodata. Au inceput sa faca taieri in rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de retelele rutiere, incât intreprinderea se dovedi foarte nerentabila din punct de vedere financiar si fu abandonata.

Ciobanul nu vazuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-si linistit munca, ignorând razboiul din ’39, cum ignorase si razboiul din ‘914.

L-am vazut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oara in iunie 1945. Avea atunci optzeci si sapte de ani. Luasem din nou drumul pustietatilor, dar acum, in ciuda deteriorarii in care razboiul adusese tinutul, exista un autobuz care facea legatura intre Valea Durance si munte.

Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul ca nu mai recunosteam locurile primelor mele drumetii. Mi se parea ca drumul ma conducea prin locuri noi.

Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia ca ma aflam, intr-adevar, in aceasta regiune odinioara parasita si in ruine. in 1913, acest catun de zece-douasprezece case avea trei locuitori. Erau salbatici, se detestau, traiau din vânatoarea cu capcana: erau cam in starea fizica si morala a oamenilor preistorici.

Urzicile devorau, in jurul lor, casele parasite. Conditia lor era fara speranta. Nu aveau altceva de facut decât sa astepte moartea: situatie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar si aerul. in locul vijeliilor uscate si brutale care ma intâmpinau odinioara, sufla o briza usoara, incarcata de miresme.

Un fosnet asemeni apei venea din munti: era acela al vântului din padure. in fine, un lucru si mai uimitor, am auzit adevaratul sunet al apei curgând in bazin. Am vazut ca facusera o fântâna, ca avea apa din belsug si, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantasera lânga ea un tei, care putea sa aiba vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renasteri.

Pe de alta parte, Vergnons pastra urmele unei munci pentru intreprinderea careia este necesara speranta. Speranta revenise, asadar. Se maturasera ruinele, se demolasera bucatile de ziduri deteriorate si se cladisera din nou cinci case.

Catunul numara de-acum douazeci si opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspat tencuite, erau inconjurate de gradini de legume, in care cresteau amestecate, dar aliniate, legume si flori, varza si trandafirii, prazul si gura-leului, telina si anemonele. Era de-acum, un loc in care doreai sa locuiesti. incepând de acolo, am parcurs drumul pe jos.

Razboiul, din care abia ieseam, nu permisese o viata foarte infloritoare, dar Lazar iesise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz si secara verde; in fundul vailor inverzeau câteva pasuni.

N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioada, pentru ca tot tinutul sa straluceasca de sanatate si imbelsugare. Pe locul ruinelor pe care le vazusem in 1913 se ridica acum gospodarii curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieti fericite si confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile si zapezile pe care le retin padurile, au inceput iar sa curga.

Apele lor au fost canalizate. Lânga fiecare ferma, in boschetele de artari, bazinele fântânilor se revarsa peste covoarele de menta proaspata.

Satele au fost reconstruite incet-incet. O populatie venita de la câmpie, unde pamântul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinerete si miscare, spirit de aventura. intâlnesti pe drum femei si barbati bine hraniti, baieti si fete care stiu sa râda si care au prins gust pentru serbarile de la tara. Daca socotim fosta populatie, de nerecunoscut de când traieste in liniste, si pe noii veniti, atunci inseamna ca mai mult de zece mii de persoane ii datoreaza fericirea lui Elzeard Bouffier.

Când ma gândesc ca un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice si morale, a fost in stare sa faca sa se iveasca din pustiu acest tinut al Canaanului, mi se pare ca, la urma urmei, conditia umana este admirabila.

Dar când socotesc câta constanta in maretie sufleteasca si indârjire in generozitate au fost necesare pentru a obtine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest batrân taran fara cultura, care a stiut sa duca la capat aceasta opera demna de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit in pace in1947, la azilul din Banon.

Autor JEAN GIONO
Traducere: DOINA SOFIA LUNGU

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *