cuminte dintotdeauna
Ganduri (in)directe

Cuminte dintotdeauna

cuminte dintotdeauna

cuminte dintotdeauna

Bunica avea o camara in care depozita borcane cu miere si dulceata de nuci verzi.

Aa, si zahar cubic, cutii dreptunghiulare cu zahar cubic, desi, daca ma gandesc mai bine, nu in camara aia le tinea, ci intr-un dulapior pictat, pus pe o prispa pe care statea bunicul de vorba la o tigara cu cainele. Da, in dulapiorul ala tinea cubuletele de zahar, imi amintesc cum se apleca sa culeaga de acolo un cubulet pe care mi-l dadea in vreo dupa amiaza tarzie de toamna.

Camara cu miere si dulceturi o deschidea ca o castelana, cu gesturi largi. Dadea de o parte si de alta usile si apoi scruta dreapta continutul. Alegea un borcan si inchidea la loc multumita.

Imi placea sa ii privesc pe bunicii mei. Ma primisera in tabloul lor, in povestea lor. N-am auzit expresia “bunici vitregi”, insa acum inteleg de ce. Bunicii n-au cum sa fie vitregi.

Tataie tinea tigara in mana stanga, in timp ce cu dreapta, la care mai avea doar doua degete, cel mare si cel mic, mangaia si scarpina cainele. Fusese pe front si ramasese fara degete la o mana. Asta am aflat-o mai tarziu…

Ani de zile, tataie Andrei zambea sugubat, tragand cu ochiul spre mamaie, in timp ce imi povestea cum ea ii pusese destele pe buturuga pe care toca lucerna pentru ratuste si hast! i le taiase ca nu fusese cuminte! Inghetam de spaima si verificam inca o data chipul bunicii mele. Bland, cu un zambet usor pe buze, amestec de intelepciune si ironie, ca il stia pezevenghi… cum ar fi putut ea sa ii taie degetele?

Cu sufletul inghetat de frica, ma aplecam spre urechea lui si il intrebam curioasa:

– Tataie, acum mai face asa?
– Nu stiu, izbucnea el in ras, io m-am cumintit !

Ma retrageam alba la fata. Hmm, urmez eu? Nu eram prea cuminte, faceam numai ce vroiam! Imi priveam degetele. Pe care sa i le dau? Pe astea sau pe astea? In caz ca ma pedepseste si pe mine!

– Dar, tataie, mie imi da zahar cubic, inseamna ca am fost cuminte?
– Daaa, matale esti cuminte, nu ti le taie. Si apoi, io unde sunt? Te apar eu.

Imi mai revenea culoarea in obraji. In timpul asta, bunica umbla prin casa si prin curte, urmand ritualuri si carari numai de ea stiute. Cand se apropia, saream in brate la el, sa vada ca eu il iubesc si il apar. Radea cu atata pofta! In trecere, il mai dojenea mamaie: om batran, nu ii impuia copilului capul, e mare, spune-i adevarul!

“Adica detalii? Nu vreau, multumesc, imi ajunge ce am aflat.”

De cate ori verifica camara cu miere sau dulapul cu povestea aceea neclara pictata, eram in spatele ei. Mierea avea culoarea parului mamei mele, nu toate borcanele, doar unele. Iar dupa dulceata de nuci eram topita!

Odata a iesit la poarta si s-a intors cu un fagure de miere. Mi l-a dat zambind. Primul fagure de miere pe care l-am vazut in viata mea.

– Ce e asta? intreb uimita.
– Un fagure de miere, zambeste ea. Mananca-l tu, e foarte bun!
– Tot?
– Tot, daca poti.
– Mamaie, eu sunt cuminte? o intreb cu limba mieroasa.
– A mai cuminte si mai desteapta si mai frumoasa copchilita! Pai iti mai dadeam miere daca nu erai? a mai zis si s-a indepartat zambind.

“Normal ca nu, imi taiai degetele pana acum!”

De parca mi-ar fi auzit gandurile, o mai aud zicand:

– Nu te mai lua dupa tactu-mare, n-are minte!

de Andreea Dragomir
AndreeaDragomir.blogspot.com

Mihaela Marinas

Mihaela Marinas scrie articole si lucreaza cu oamenii, atat individual cat si in grupuri, din dorinta de a-i insoti pe cei din jur in calatoria catre ceea ce sunt cu adevarat.

S-ar putea să-ți placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *