Viata e frumoasa!

viata e frumoasa

In momentele in care omul simte ca incepe sa se rataceasca de sensul vietii si ca nu mai gaseste bucuria de a trai, ar trebui sa vada sau sa revada filmul “La vita e bella” ( Viata e frumoasa ).

Sau cel putin aceasta a fost concluzia mea in urma vizionarii acestei capodopere despre care am auzit de mai bine de noua ani de zile, dar pe care am vazut-o pentru prima data saptamana trecuta.

Poate ca multi dintre voi sunteti deja familiarizati cu povestea acestui film, tocmai de aceea nu voi insista in aceasta directie.

Intr-o prima etapa, am putea afirma ca “ Viata e frumoasa ” poate fi trecut in categoria celor mai triste filme.

Insa nu cred ca tristetea este cuvantul care l-ar descrie cel mai bine.

Totusi, daca m-as incapatana sa caut un singur cuvant, cred ca acela ar fi curajul:

curajul de a primi viata cu zambetul si cu bratele atat de deschise incat nicio rana nu le-ar putea patrunde;

curajul de a crea o poveste din cea mai puternica lovitura pe care viata poate sa ne-o ofere si mai ales, de a-i gasi un final fericit acestei povesti;

curajul de a-i permite iubirii celei mai profunde sa treaca in extrema sacrificiului de sine si cu toate acestea sa nu regretam nici macar o secunda “jertfa propriei fiinte”.

Si mai ales, curajul de a transmite prin propria durere ca viata e cu adevarat frumoasa si ca o noua viata poate oricand renaste prin durere.

Ma intreb cat de mult s-ar adeveri aceste scenarii in zilele noastre.

Ma intreb daca si noi am gasi puterea de a lasa in spate o viata lipsita de pericole pentru a ne urma familia in iadul din care poate nu am reusi sa mai iesim, exact asa cum a facut Dora, personajul feminin din acest film, in momentul in care sotul si copilul sau au fost trimisi in lagarele de concentrare.

Ma intreb cati dintre noi “am reinventa” regulile vietii noastre mizere doar pentru a-i oferi copilului nostru cele mai nepretuite clipe de fericire.

Si mai ales cum ar fi daca noi insine am ajunge sa credem cu atata tarie in aceste “reguli” incat nu ne-ar deranja daca ele s-ar transforma in crezul fericirii noastre.

Sau cum ar fi daca am actiona cu totii ca Guido, personajul principal masculin, care dupa o zi extenuanta de muncit in lagar, a gasit puterea de a-si imbratisa fiul.

Unii dintre noi am uitat ce frumoasa este viata, iar multi dintre noi am uitat chiar sa credem ca viata ar putea fi frumoasa.

Desi in mod paradoxal problemele unora dintre noi nu se compara cu povestea extrema prezentata in acest film, noi suntem doborati de viata cu mai multa usurinta.

Si mi-ar placea sa intelegeti ca afirmand acestea nu subestimez durerea nimanui, ci pur si simplu observ cum adesea uitam sa ne retragem intr-un colt si sa ne exprimam recunostinta pentru ceea ce avem.

Din pacate, pentru anumite persoane viata devine frumoasa abia in momentul in care se lovesc de anumite incercari si observa ca fericirea le-a stat mereu la dispotitie precum un slujitor care asteapta sa primeasca ordine.

Insa acesta nu este cazul personajelor din filmul “ Viata e frumoasa ”.

Ele au trait aceasta afirmatie de la prima interactiune pana la cea din urma intersectare a privirilor.

Si poate ca incercarea lor reusita de a descoperi frumusetea fiecarei clipe a fost impacarea suprema cu destinul lor.

Ce credeti, viata e frumoasa?