Sufletul așteaptă întotdeauna…

Atunci când vrem să-l ocolim sau să mergem pe o altă cale decât cea care ne e menită și deja aleasă la un nivel mai mare, sufletul e acolo și așteaptă.

Atunci când alegem drumul din stânga în loc de a-l alege pe cel din dreapta, pentru că avem de rezolvat lucruri, de echilibrat energii, de întâlnit oameni, de trăit experiențe aici, în dimensiunea aceasta…

Sufletul știe și ne așteaptă la următoarea răscruce. Mai târziu, acolo unde se întâlnesc din nou cele doua drumuri, peste câteva ore, săptămâni, luni sau, de obicei, câțiva ani.

De fiecare dată când ne reconfigurăm traseul pe GPS-ul sufletului nostru, pentru că facem alte alegeri – fie pentru că alegem să nu ne facem misiunea sufletului acum fie pentru că alegem un traseu ocolitor ca să ne mai bucurăm de priveliște sau uneori doar să amânăm să ajungem la destinație – sufletul ne permite să facem asta, în generozitatea lui nemărginită.

Nu ne scutește însă de acea voce blândă, care pare ca doar șoptește: “Haide, fă-ți de cap, fă ce vrei, neagă-mă, alungă-mă, ocolește-mă, că oricum nu poți să scapi de mine.”

Sufletul și alegerile de pe Pământ

De fiecare dată când alegem aici pe Pământ să facem o alegere împotriva sufletului – și resimțim asta ca pe o nefericire profundă sau ca sentimentul de a fi capturați, încarcerați, băgați în cutiuță – sufletul știe că uneori avem nevoie să facem astfel de alegeri.

Pentru ca tocmai din presiunea nefericirii și a scindării din interiorul nostru să răsărim mai puternici, mai luminoși și mai conectați cu noi. Să ieșim la lumină cei care suntem, fără să mai negam față de noi înșine cine suntem cu adevarat.

Din aceste ocolișuri, echilibrări karmice și încarcerări sufletești avem ocazia să ieșim întregi, luminoși, puternici. Iar sufletul știe asta. Ne lasă să mergem până pe marginea prăpastiei și, într-un mod miraculos, chiar atunci când suntem pe punctul de a cădea sau poate chiar atunci când suntem deja în aer, ne prinde și ne șoptește cu toată blândețea și iubirea din lume:

“Acum te-am prins, nu-ți mai dau drumul. Pentru că, fie că vrem fie că nu, aparținem unul altuia. Ăsta este destinul nostru. Haide să facem pace cu el și să ieșim în lume așa, compleți, întregi, radiind toată această bucurie a regăsirii și reîntregirii.”

Da, sufletul așteaptă întotdeauna. Cu răbdare, fără judecată, fără să te blameze pentru alegerile făcute până atunci.

Cu iubire necondiționată, așa cum Divinitatea este veșnic acolo pentru cel care a ajuns în momentul de a simți grația divină.

Tot așa sufletul așteaptă momentul în care toate părțile din noi vor fi simțit suficient de mult suferința scindării și vor fi fost sfâșiate îndeajuns de dorul regăsirii pentru a lăsa barierele jos și a spune “Mă abandonez căii sufletului meu, indiferent unde mă va duce.”